Anchete

contrabanda controlată cu casete video. Rolul jucat de Irina Margareta Nistor

2 minute necesare pentru a citi articolul

Cea mai mare afacere a Securității comuniste a fost contrabanda cu casete video pe care o controlau complet înainte de Revoluția din decembrie 1989, arată publicația Matca Literară într-un documentar semnat de Liviu Tofan și Stejărel Olaru.

Aparentul paradox – afacere privată a Securității – se explică relativ simplu. A fost privată pentru că, la prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, un „particular“, cum se spunea. Și s-a produs în locuința lui. O locuință ceva mai mare, e drept: o vilă din zona Dorobanți-Floreasca, aproape de cartierul Primăverii al nomenclaturii comuniste și la doi pași de reședința lui Nicolae Ceaușescu. Zona cea mai controlată și supravegheată de Securitate din toată țara. Și tocmai aici, sub nasul lor, afacerea privată a lui Dorel din strada Locotenent Aviator Șerban Petrescu a funcționat nestingherită ani de zile, producând echivalentul a un milion de dolari pe lună. Cum a fost posibil?

Așa îi spuneau amicii, Dorel. Pentru ceilalți era „domnul inginer Teodor Zamfir“. Uneori se recomanda singur, cu mare îndrăzneală și insolență, drept „colonelul Zamfir“. De fapt, nu era nici chiar inginer, nici prea domn și în niciun caz colonel. În schimb, era multe altele (mai ales Dorel). La bază era un delicvent și afacerist înnăscut, combinație destul de frecvent întâlnită și predestinată unei existențe de interlop (sau de politician, în democrație).

Doar că pe vremea aceea nu puteai fi mare interlop și rămâne simultan în libertate decât cu voie de la Miliție sau Securitate, respectiv în colaborare cu acestea. Sau chiar sub tutela Securității, cum a fost cazul lui Teodor Zamfir, zisul Dorel. În numita vilă, evaluată la peste un milion de lei (în epocă) și pe care o cumpărase „cu banii jos“, funcționau neîncetat, zi și noapte, aproximativ 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine.

Asta se petrecea la mansardă, în „laborator“, cum îi spunea „patronul“. La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea „vocea filmelor“ lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză și franceză, în limba română.

Da, aceasta era afacerea. Cunoscută ca fenomenul casetelor video din anii 1980, adevărată manie națională într-o perioadă de privațiuni extreme, de neimaginat în zilele noastre.

Pentru cei care au deschis aparatele mai târziu, cei trei F – foame, frig, frică – sunt pecetea acelor vremuri, un watermark de neșters. Din închisoarea în aer liber numită România socialistă, cei mai mulți cetățeni puteau „evada“ în doar două moduri: fie ascultând Radio Europa Liberă, pentru informare, fie vizionând filme străine pe casete video, pentru divertisment, un fel de anesteziere. Practici clandestine amândouă.

„Gura de oxigen“, expresie aplicată Europei Libere de ascultătorii sufocați de propagandă și cenzură, s-a extins atunci asupra casetelor video. Doar că, spre deosebire de Europa Liberă, această „gură de oxigen“ nu venea de la americani, ci de la Securitate. Care o făcea în cu totul alt scop, unul pur mercantil.

Securitatea era o instituție profund coruptă. Daunele colaterale în sens ideologic nu o mai preocupau la acel moment. Securiștii se chiverniseau pentru viitor. Fenomenul casetelor video a fost, probabil, și un indicator al descompunerii regimului ceaușist.

Citește tot articolul pe Matca Literară



Articol preluat de la: www.g4media.ro

Primeste ultimele noutati pe mail

O colectie de articole selectate de echipa noastra. O data pe zi. Te poti dezabona oricand.