De la hora din sat la trendurile de pe social media, oamenii au folosit dansul ca o formă de comunicare.
Dansul rămâne unul dintre limbajele universale ale oamenilor. Foto: Shutterstock
Mișcare. Armonie.
Conexiune minte-corp. Comunicare. Cu alte cuvinte, dans – una dintre cele mai
vechi forme de comunicare a omului cu mediul său: oameni, natură și chiar divinitate.
De-a lungul secolelor, dansul a fost companionul prefacerilor istorice ale
societății, o oglindă care arată mai multe despre lume decât pot chiar și
cărțile de istorie. Astăzi, dansul suferă în continuare prefaceri: de la dansul
cu sens, la cel de diverstiment și distracție, așa cum vedem în emisiunile de
entertainment și, recent, pe platformele de socializare precum TikTok-ul.
Prefaceri
la bal
Încă de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, în Principatele Române încep să se resimtă influențele
altor culturi europene inclusiv la baluri, acolo unde spuma societății se aduna
să petreacă și să dănțuiască, în timp ce pe la colțuri se puneau la cale fel și
fel de afaceri și înțelegeri. Se pare că moda acestor baluri a luat avânt cu
precădere spre sfârșitul acestui secol, după intrarea rușilor în țările române
în urma războiului din 1769-1774, după cum afirma istoricul A.D. Xenopol: „în aceste baluri
date de generalii ruşi şi înapoiate de boierii români, se introduseseră din ce
în ce mai multe modele şi obiceiurile nouă, care pe început schimbară cu totul
feliul vechilor desfătări“. De asemenea, „dansurile tradiționale românești și
levantine se mai practicau de către boieri doar pentru amuzamentul și
curiozitatea ofițerilor ruși, care, în schimb, îi învățau pe români «poloneze,
cadriluri și alte danțuri europene»“, se precizează în volumul „Orașul din
spațiul românesc între Orient și Occident. Tranziția de la medimedievalitate la
modernitate“, editat de Laurențiu Rădvan.
Totodată, în capitolul
„Balurile înaltei societăți din Principatele Române la mijlocul secolului al
XIX-lea“ semnat de Dan Dumitru Iacob se povestește și despre un bal dat de
prințul de Ligne la Iași, în 1788, unde boierii și soțiile lor dansau
„«pirhica» şi alte dansuri greceşti, moldoveneşti, turceşti, munteneşti şi
egiptene“. Însă abia la începutul secolului următor, dansurile străine încep să
fie asimilate de protipendada română, cu precădere la Iași, unde sunt trimiși
dansatori ruși meniți să îi învețe pe boieri și pe soțiile lor noile stiluri.
Însă nici Bucureștiul nu rămâne în urmă, ci se înnoiește în ale dansului,
potrivit mărturiilor lăsate de consulul englez William Wilkinson. Hora
tradițională românească începe să își piardă din dominație: înalta societate
preferă acum valsurile, contradansurile engleze și muzica polonă. „Pe lângă
noile dansuri occidentale, precum menuetul, dansul clasic al saloanelor
europene, polca – cu care, de regulă, se începeau balurile –, valsul, ecoseza,
mazurca, cu feluritele variante şi nume – cracoviana, vals-mazurca –, pe vremea
lui Caragea se mai practicau dansurile fanariote cu nume exotice şi ritmuri
variate: tampeta, matradu, manimasca. Nu puține erau şi dansurile româneşti,
foarte îndrăgite chiar şi de înalta societate: hora, brâul, chindia,
pristoleanca, zoralia şi altele, pe care tarafurile de lăutari le interpretau spre
finalul balurilor şi petrecerilor, creând atmosferă şi însuflețindu-i la culme
pe dansatori“, mai precizează Dan Dumitru Iacob.
Prefacerile sociale și-au găsit de-a lungul istoriei ecoul și în dans. Foto: Shutterstock
Prefacerile sociale și
administrative ale țării și-au găsit ecoul în pașii de dans ai boierimii pentru
care a ști să dansezi diverse stiluri devine un must have, un mod de a
fi în rând cu lumea și întreaga Europă. Astfel, cu precădere după 1830, apar în
societatea românească profesorii de dans – francezi, italieni, austrieci, evrei
– care fie erau foști dansatori și balerini, fie „modești profesori de
gimnastică, circari, amatori cu oarecare talent“. „În primele decenii se dansau
parola, o gavotă mai simplă, scottish sau ecossaise, polca, mazurca şi valsul.
La mijlocul secolului însă, tipurile de dansuri se înmulțiseră: încă se dansau
gavota, valsul, polca şi mazurca, cu variante (pas-de-quatre, pas de patineurs,
polka en croix), dar apăruseră şi cadrilul, lancier-ul şi cotillon-ul, care se
vor bucura de o mare şi îndelungată popularitate în a doua jumătate a
secolului. «Alcătuind grupa contradansurilor, adică a dansurilor de promenadă,
convorbire şi recreere», aceste dansuri complicate, ce implicau grupuri de până
la 20 de perechi dirijate de câte un conducător, au devenit dansurile de bază
ale balurilor vremii. (…) Pregătirea lor solicita un efort organizatoric
considerabil, iar desfăşurarea lor semăna cu cea a manevrelor militare,
rezultatul trebuind să fie ireproşabil“, se mai relatează în volumul menționat.
Principatele
Române, în rând cu lumea
La mijlocul secolului,
dansul trece granița dintre activitate de societate la formă de educației.
Anumite forme de învățământ includ lecțiile de dans în oferta educațională atât
pentru băieți, cât și pentru fete, unele fiind accesibile și pentru familiile
ce aveau condiții mai modeste. De cealaltă parte, unii dintre cei cu averi
considerabile chiar își trimiteau copiii în străinătate să ia lecții de dans
„direct de la sursă“. Dansul devine astfel atât un mod de a-ți etala statutul,
cât și unul prin care poți aspira dincolo de condiția ta socială. Treptat,
balurile pătrund și dincolo de mediul boierimii, organizându-se și baluri
publice de obicei în săli de teatre și cluburi, la băi, dar și în hanuri și
hoteluri, unde puteau participa diverse categorii sociale.
Tot în aceeași perioadă
începe și moda seratelor, așa cum remarcă Mihail Kogălniceanu, un fenomen care
„se întinde de la palaturile de pe ulița Copoului, până în Armenime şi supt
Curțele arse. Boieri, dieci, negustori, toți dau astăzi suaretele dansante“.
Chiar dacă dansurile străine încep să domine scena din principate, nici
dansurile naționale nu sunt uitate: „Societatea se dispune şi tinerii au poftă
de joc, se şi face rost repede de un taraf de trei țigani, meşteri în ale
muzicii, unul cu violina, altul cu naiul şi al treilea cu cobza, şi-n salonul
mare şi luxos se-ncinge dansul spre bucuria bătrânilor care-i privesc; mai
întâi un cadril şi după aceea dansurile naționale“, relata căpitanul austriac Stefan
Dietrich despre seratele de la București.
Între
clasic, național și identitar
În primele decenii ale
secolului XX, în România se pun bazele primei companii profesionale de balet
din cadrul Operei Române București sub conducerea Floriei Capsali – maestră
balerină școlită nouă ani la Paris. Cu o formare clasică, dar și cu o profundă
aplecare spre folclorul românesc, aceasta a reușit să aducă pe marea scenă
datini și obiceiuri tradiționale reinterpretate în urma unor cercetări
realizate sub îndrumarea etnologului Dimitrie Gusti. După perioada în care
Floria Capsali pune bazele dansului clasic în România, se remarcă balerinul Oleg Danovski, discipolul ei, considerat întemeietorul baletului românesc
modern și creatorul primului Ansamblu de Balet Clasic și Contemporan din România. Activitatea lui pune România pe
harta mondială a dansului clasic, spectacolele sale fiind reprezentate pe
marile scene ale lumii: Teatrul Balșoi, Opera din Milano, Opera Metropolitană
din New York. De asemenea, și el a fost îndrăgostit de folclorul românesc pe
care l-a integrat inclusiv în „Lacul Lebedelor“ sub forma unor fragmente
preluate din jocurile populare românești. Însă, treptat, prefacerile sociale se
resimt și în arta dansului, unde rigorile comuniste îngrădesc libertatea de
experimentare, iar formele baletului clasic devin din ce în ce mai fidele școlii
ruse.
Dansurile sportive aduc anual zeci de medalii României. Foto: Shutterstock
De-a lungul secolului
XX se remarcă și încercările de înființare a unor școli de dans, la început cu
precădere de balet, iar mai târziu apar și școlile de dans, precum Liceul de
Coregrafie din București, care din 1998 poartă numele Floriei Capsali. În
același timp, dansul începe să se delimiteze de formele lui clasice și să
capete valențe libertine sau să le reunească în spectacole-simbioză, mai ales
în perioada interbelică. Printre personalitățile care se remarcă sunt Lizica
Codreanu – ce punea accentul pe exprimarea corporală și improvizație, Iris
Barbura – considerată una dintre marile artiste ale școlii românești de dans
modern, influențată fiind de expresionismul german, Trixy Checais – solist al
Operei Române și profesor al binecunoscutei coregrafe Miriam Răducanu, Gabriel
Negry – cu o activitate remarcabilă în dansul cult românesc, Vera Proca Ciortea
– creatoarea dansului ritmic românesc.
Mai târziu, în anii ’60, se remarcă activitatea lui Miriam Răducanu
– „mama dansului contemporan“, așa cum o numește Vava Ștefănescu, managerul Centrului Național de Dans București (CNDB). Spre sfârșitul deceniului
menționat, Miriam Răducanu inițiază alături de Gigi Căciuleanu seria „Nocturne
9 1/2“, spectacole ce aduc împreună dansul, poezia și teatrul. Odată cu căderea
regimului comunist, comunicarea prin dans capătă noi valențe, granițele sunt
dărâmate din ce în ce mai mult, dansul se intersectează cu alte arte în
încercarea de a spori comunicarea.
Fenomenul
anilor 2000
În anii 2000, mișcarea
și dansul au devenit o formă de expresie necesare și chiar complementară. Ne
amintim cu toții videoclipurile muzicale în care coregrafiile erau, nu de
puține ori, elementul central. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este
trupa Simplu, formată de fapt din două formații de dans specializate în
break-dance. De asemenea, și alți artiști ai momentului reușeau să captiveze
publicul nu doar prin muzica lor, cât mai ales prin coregrafiile care le
însoțeau videoclipurile muzicale și erau nelipsite din concerte și turnee:
N&D, Andre, Animal X, Bambi, Candy, dar nu numai. Fenomenul acestor trupe a
depășit sfera muzicală devenind aproape un stil identitar pentru fanii care
știau coregrafiile pe de rost și adoptau același stil vestimentar.
În anii 2000, a fost o explozie a videoclipurilor muzicale. Foto: Shutterstock
Astăzi, după peste trei
decenii de libertate, dansul contemporan rămâne singura artă care are o singură
instituție națională reprezentativă la nivel național: Centrul Național de Dans București (CNDB). Însă cei care vor să facă o carieră în acest domeniu au mai
multe oportunități: de la școlile și colegiile de profil din mai multe orașe
ale țării, unde formarea este mai degrabă clasică, la școlile private și
instituțiile de învățământ superior, precum și rezidențele în alte țări.
Amnezia
ființei
Totodată, cei care vor
să pătrundă în lumea pașilor de dans la nivel de amator o pot face participând
la diverse cursuri. În prezent, poate mai mult ca oricând, dansul rămâne o
formă de comunicare a omului cu el însuși, cu semenii lui și cu lumea întreagă.
„Forma prin care iese la public poate fi formată din conjuncția dintre
domeniile artistice, nonartistice, sociologice… Nu trebuie să facem mari
separări între formele prin care noi comunicăm. Moderniștii ne-au învățat că
dansul se face cu tutu-uri, că vaza se pictează cu flori sau că tabloul stă pe
perete, deși poate fi și așa, ceea ce este important este ce se comunică și ce
se răspunde“, a explicat Vava Ștefănescu pentru „Weekend Adevărul“. În ceea ce
privește sensul dansului, coregrafa și managerul Centrului Național al Dansului
București (CNDB) consideră că „dansul i-ar apropia pe oameni de ei înșiși, de
întrebările lor: cum mă simt, ce aș putea să fac cu ce am? Noi avem un mecanism
incredibil numit corp, cu care trebuie să facem ceva, să comunicăm…“.
Acest lucru se observăm
și în mediul online, un fenomen aparte: viralizarea videoclipurile cu mici
fragmente de dans, așa cum se întâmplă pe TikTok. Oamenii comunică prin
preluarea acestor modele chiar dacă se află la mii de kilometri distanță. Însă,
de cealaltă parte, la nivel național, dansul ca artă este lăsat într-un con de
umbră: „Comunitatea dansului are nevoie de mai multă atenție deoarece efortul
și sacrificiile sunt mult mai mari decât se vede, condițiile în care lucrează
nu sunt cele mai grozave. Dintre toate artele, este încă pusă într-un con de
umbră în România, deși toată lumea dansează și are acest instinct și ne face
atât de bine, fie că dansăm, fie că ne place să privim. Și atunci când facem
asta ca privitor, corpul nostru se activează și dansează odată cu ceea ce vede
fiindcă recunoaște într-un alt plan senzații sau emoții kinestezice. Dansul
este o artă divină și, cu toate acestea, cel puțin autoritățile nu prea cred în
el“, explică Vava
Ștefănescu.
Dansurile
sportive, un pas în spate
Cu zeci de medalii
internaționale și mondiale în palmares, dansurile sportive rămân apreciate doar
de pasionați, chiar dacă aduc pe scenă adevărate spectacole, dar și zeci de
medalii în palmaresul României. Fenomenul dansurilor sportive din țara noastră
își are rădăcinile la mijlocul anilor ’80,
iar de atunci a prosperat constant, punând România pe podiumurile mondiale.
„Weekend Adevărul“ a
discutat cu Paul Cursaru, secretarul Federației Române de Dans Sportiv (FRDS),
despre performanțele României în acest domeniu. „La nivel mondial, România se
află între primele trei țări ca rezultate. Avem la toate categoriile de vârstă,
în special la dans sportiv, campioni mondiali, finaliști și ocupanți ai
podiumului atât la adulți, cât și la juniori. Anul trecut ne-am atins
obiectivele și am obținut multe medalii de aur și de argint, precum și prezențe
în finalele competițiilor de anvergură: campionate mondiale, campionate
europene. Suntem pe un trend pozitiv, iar rankingul la zi arată că multe perechi
din România se află în primele 6, 10 și 15 mondiale potrivit punctajelor
acumulate“.
Imaginea 1/6:
Campionatul Național de Dans Sportiv 2024 – Târgu Mureș. Foto: FRDS
Talentul,
dar mai ales munca
Deși nu avem un fond
istoric în dansurile sportive, iar în urmă cu 20-30 de ani România reușea
prezența în sferturile de finală, treptat „deschiderea internațională,
oportunitățile de colaborare, dezvoltarea specialiștilor, investițiile în
pregătirea tehnică a sportivilor, organizarea competițiilor internaționale de
către România – suntem unul dintre cei mai buni organizatori de competiții din
lume, dar și talentul și munca copiilor“ au dat rezultate și au pus România pe
podiumul mondial, potrivit lui Paul Cursaru. „Este foarte greu să ajungi sus,
să te menții și să produci tinere valori, dar, cu siguranță, dacă ne va
preocupa dezvoltarea copiilor și juniorilor, aceștia vor avea o bază bună și în
timp vor obține rezultate bune“, a punctat acesta.
Munca și talentul și-au
spus cuvântul în competițiile pentru calificarea la Jocurile Olimpice, unde,
începând din 2024, breakingul (breakdance) a devenit disciplină olimpică. Chiar
dacă România nu a reușit să se califice, sportiva care a reprezentat țara noastră
a avut totuși rezultate promițătoare. De asemenea, România a obținut deja anul
acesta medalii la mai multe competiții internaționale, printre care și două
medalii de bronz la Campionatul European de Dans Contemporan și Jazz – prima
participare a țării noastre la această competiție organizată pentru prima dată
la nivelul Federației Internaționale de Dans Sportiv (FIDS), precum și aurul și
argintul la Campionatul Under 21 de Standard organizat în Spania.
Articol preluat de la: adevarul.ro