Cine plătește cu adevărat pentru România?

România în criză fiscală: cui îi cerem ajutorul?

Deficitul bugetar al României este o problemă structurală, nu una conjuncturală. De aceea, în mijlocul acestei crize, devine esențial să ne întrăbăm: cine susține de fapt bugetul statului? Angajații? IMM-urile? Sau marile companii multinaționale care generează miliarde în venituri?

Această întrebare, legitimă și urgentă, a devenit însă rapid teren de atac pentru o parte a presei economice, care – în loc să sprijine o dezbatere lucidă – a trecut la etichetări și stigmatizare. Oricine îndrăznește să propună o taxare echitabilă a marilor companii este acuzat de „marxism” sau „comunism”, ceea ce blochează orice dialog rațional.

Așa-zișii analiști economici revin cu o abordare rudimentară asupra sistemului bugetar. Propunerea lor centrală: concedierea în masă a bugetarilor — ideal sute de mii, dar se mulțumesc și cu zeci de mii. Pentru cei rămași în sistem, „soluția” prevede o povară fiscală sporită, fie prin creșterea taxării muncii, fie prin metode indirecte, precum majorarea TVA. O astfel de viziune denotă superficialitate și ignoră complet consecințele economice și sociale pe termen lung.

La nivel sistemic și instituțional:

• Atragerea accelerată a fondurilor europene disponibile prin PNRR și alte instrumente structurale;
• Reformarea administrației publice și stoparea risipirii banului public prin achiziții inutile, contracte supraevaluate și cheltuieli nejustificate;
• Digitalizarea completă a ANAF pentru combaterea evaziunii fiscale și creșterea gradului de colectare;
• Profesionalizarea aparatului bugetar și eliminarea sinecurilor politice din instituțiile de stat;
• Evaluarea și prioritizarea cheltuielilor publice pe criterii de impact social, economic și sustenabilitate.

Pentru mediul economic:

• Introducerea unei taxe minime de solidaritate pentru companiile cu cifre de afaceri peste un anumit prag (ex. 100 mil. EUR), indiferent de profitul raportat;
• Reformarea regimului de prețuri de transfer și combaterea externalizării artificiale a profiturilor prin mecanisme de optimizare agresivă;
• Revizuirea scutirilor și facilităților fiscale acordate automat marilor companii, fără criterii de impact social sau investițional;
• Introducerea unui sistem gradual de impozitare a companiilor, corelat cu volumul real al activității;
• Impozitarea suplimentară a dividendelor distribuite în paradisuri fiscale sau prin firme din jurisdicții offshore;
• Consolidarea sistemului de taxare a marilor active (terenuri, clădiri comerciale, proprietăți de lux) cu o pondere simbolică în prezent.

Toate aceste măsuri ar putea aduce venituri suplimentare bugetului fără a afecta clasa de mijloc sau micii întreprinzători care, în prezent, duc pe umeri cea mai mare parte a poverii fiscale.

Eu sunt liberal. Tocmai de aceea cer echitate fiscală.

Formarea mea intelectuală a fost influențată de părinții fondatori ai liberalismului: John Locke, Adam Smith, John Stuart Mill – și consolidată prin lectura gânditorilor liberali moderni ca Friedrich Hayek, Ludwig von Mises, Milton Friedman sau Daron Acemoglu. Toți acești autori apără piața liberă, dar o condiționează de responsabilitate, transparență și justiție instituțională. Nici unul nu a propovăduit anarhismul fiscal și situația absurdă în România, unde (așa cum voi arăta mai jos) există multe situații în care cei mai săraci oameni plătesc mai multe taxe decât marii giganți economici. Niciunul nu a imaginat un capitalism în care giganții economici globali se dezvoltă pe infrastructura publică, dar contribuie minim la întreținerea ei.

Un exemplu clasic: Adam Smith și conceptul de „mână invizibilă”.

„Nu din bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului ne așteptăm cina, ci din grija acestora pentru propriul interes.” – Adam Smith, Avuția națiunilor (1776)

Dar Smith continuă:

„Fiecare individ caută, în general, să-și plaseze capitalul acolo unde produce cel mai mare câștig. Și totuși, urmărind propriul interes, el este condus de o mână invizibilă să promoveze un scop care nu a intrat în intenția sa.”

Așadar, mâna invizibilă funcționează doar dacă interesul privat aduce, inevitabil, un bine comun. Dar acest bine comun nu mai apare atunci când corporațiile optimizează fiscal prin jurisdicții externe și transferuri artificiale.

Este firesc ca o mare companie să aibă venituri și profituri mult mai mari decât un angajat pe salariul minim. Așa funcționează capitalismul. Dar este contrar spiritului liberal ca aceste companii să nu contribuie proporțional la societatea în care operează.

Pentru a studia și acești pseudoliberali care își dau cu părerea despre economie fără să fi citit măcar un rând din autori fundamentali — iar prin poziționările lor confuze, neinformate și populiste compromit ideologic și moral liberalismul economic, singura doctrină capabilă, în opinia mea, să aducă prosperitate durabilă unei națiuni — recomand lectura următoarelor lucrări esențiale, toate disponibile și în limba română:

1. Friedrich Hayek – Drumul către servitute

• Titlu original: The Road to Serfdom
• Editura românească: Humanitas
• An apariție: 1993 (prima ediție românească), ulterior republicată
• Descriere: O lucrare clasică împotriva planificării centrale, care avertizează că fiecare pas spre un stat paternalist duce, inevitabil, către pierderea libertăților individuale. Este unul dintre textele fondatoare ale gândirii liberale moderne.

2. Ludwig von Mises – Birocrația și Imposibilitatea planificării raționale în regim socialist

• Titlu original: Bureaucracy + Economic Calculation in the Socialist Commonwealth
• Editura românească: Institutul Ludwig von Mises România
• An apariție: 2006
• Descriere: O ediție care reunește două texte esențiale. În primul, Mises explică de ce birocrația este incompatibilă cu eficiența economică. În al doilea, demonstrează imposibilitatea calculului economic în lipsa proprietății private asupra mijloacelor de producție — punctul de plecare al falimentului logic al oricărui model socialist.

3. Milton Friedman – Libertatea de a alege

• Titlu original: Free to Choose
• Editura românească: Publica
• An apariție: 2009
• Descriere: O pledoarie limpede pentru reducerea rolului statului, libertate economică autentică și responsabilitate individuală. Scrisă împreună cu Rose Friedman, cartea este un ghid accesibil și argumentat pentru oricine vrea să înțeleagă de ce intervenționismul eșuează sistematic.

4. Daron Acemoglu & James A. Robinson – De ce eșuează națiunile

• Titlu original: Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty
• Editura românească: Litera
• An apariție: 2015
• Descriere: Deși autorii nu se revendică din liberalismul economic clasic, lucrarea este o contribuție importantă la înțelegerea relației dintre instituții și dezvoltare. Cartea susține că națiunile prospere sunt cele care dezvoltă instituții politice și economice incluzive, și nu cele dominate de elite extractive care blochează inovația și mobilitatea socială.

Recomandare finală:

Înainte să mai susțină „soluții alternative” la capitalism, cei care astăzi susțin statul clientelar, birocrația sufocantă și redistribuirea populistă ar trebui să parcurgă aceste patru titluri fundamentale. A critica liberalismul economic fără să-l fi studiat e ca și cum ai contesta principiile medicinei fără să fi deschis un atlas de anatomie.

Apreciem investițiile străine. Dar companiile multinaționale trebuie să contribuie echitabil.

Fără fonduri europene și fără investiții străine directe, România ar fi fost într-o criză și mai gravă. Băncile străine, pe lângă faptul că au pus la dispoziția românilor capital semnificativ pentru dezvoltarea afacerilor, au finanțat achiziții de locuințe pentru milioane de români. Fără ele, mulți nu și-ar fi permis nici la 45 de ani o casă. Dar acest lucru scoate la iveală și eșecul statului român: în 35 de ani nu a reușit să construiască un sistem de locuințe accesibile și demne.

Mulțumim firmelor internaționale! Dar cerem decență. Nu vrem confiscare, ci contribuție corectă. Vrem o țară funcțională, în care și giganții economici ajută la reechilibrarea fiscală.

Exemplu real din date publice – Financial Intelligence & CNIPMMR

Potrivit unei analize CNIPMMR, citată de Financial Intelligence:

• În 2020, primele 350 de companii din România (fiecare cu cifră de afaceri > 100 mil. euro) au avut 624 miliarde lei în venituri totale și au plătit 5,2 miliarde lei impozit pe profit ➡️ echivalent cu 0,8% din cifra de afaceri.
• În schimb, microîntreprinderile (cu venituri mai mici) au plătit 2,4 miliarde lei impozit, la o cifră de afaceri de 204 miliarde lei ➡️ adică 1,2% din cifra de afaceri.
• 62 din cele 350 de mari companii au raportat pierderi, iar doar 94 au plătit mai mult de 1% din cifra lor de afaceri.

Impozit progresiv: o idee civilizată, nu comunistă

Impozitul progresiv este practicat în mai multe țărilor dezvoltate: Franța, Germania, Suedia, Danemarca, chiar și în SUA. Și nu, nu înseamnă că plătești, să zicem, 40% pe tot venitul. Exemplu:

• Primii 3.000 lei – taxați cu 10%;
• Următoarea tranșă (3.000–6.000 lei) – cu 20%.

Se aplică doar pe diferențe, nu pe tot venitul. Este o măsură de bun-simț, nu ideologie extremă.

IRONIA ESTE CĂ, ÎN ROMÂNIA, AVEM DEJA UN SOI DE IMPOZITARE PROGRESIVĂ – DAR INVERSATĂ. Cu cât ai venituri mai mici, cu atât plătești, procentual, mai mult către stat:

• Angajat pe salariul minim: ~40% din venit se duce la stat;
• Microîntreprindere fără angajați: 1–2% efectiv;
• Multinațională cu sute de milioane EUR CA: sub 0,2%.

Asta nu mai e echitate fiscală. E inversarea completă a principiului contributivității: cei mai vulnerabili plătesc cel mai mult, iar cei mai puternici aproape deloc.

Evitarea legală vs. rezistență etică – două tipuri de răspuns la disfuncționalitățile statului român.

Cum evită marile companii contribuția proporțională:

• Transferă profiturile în paradisuri fiscale, unde impozitul e zero sau nesemnificativ;
• Utilizează prețuri de transfer pentru a reduce artificial profiturile din România;
• Externalizează servicii către firme din același grup (internațional), crescând cheltuielile deductibile;
• Obțin facilități fiscale negociate direct cu statul, fără criterii clare de performanță;
• Reinvestesc permanent profiturile, evitând impozitarea dividendelor;
• Angajează consultanți fiscali internaționali, inaccesibili pentru firmele românești mici.

În contrast, eu am ales să nu mai contribui social nu pentru că vreau să ocolesc statul, ci pentru că statul m-a exclus:

• Am fost tratat inuman în spitale;
• Am înțeles că nu voi primi nicio pensie decentă după 30–40 de ani de muncă;
• Am decis să-mi asum responsabilitatea individuală: îmi plătesc asigurare medicală privată completă și contribuții regulate într-un fond de pensii privat;
• Prefer să contribui voluntar acolo unde am control, transparență și predictibilitate;
• Statul român nu mi-a oferit nimic proporțional cu taxele plătite timp de 12 ani.

Mai mult, plătesc o taxare triplă:

• 1% impozit pe cifra de afaceri (microîntreprindere);
• 8% impozit pe dividende când scot profitul din firmă;
• 10% impozit pe venit aplicat dividendelor încasate ca persoană fizică.

Așadar, după ce statul mi-a reținut deja impozitul pe cifra de afaceri și pe dividende, îmi mai ia încă 10% din venitul personal. Aceasta este, în esență, o formă de taxare triplă legală: pe activitate, pe profit și apoi pe venit personal net.

Prin urmare, nu este evaziune, nu este „ieșire din sistem”, ci o formă de rezistență etică la un sistem care nu își respectă nici măcar obligațiile fundamentale față de contribuabilii onești. Nu refuz statul, dar statul m-a refuzat primul: nu mi-a respectat niciuna dintre promisiunile fundamentale, nu a respectat contractul social!

PS: Nicușor Dan și greșeala „grupului tehnic”

În opinia mea, Domnul Nicușor Dan a avut o primă săptămână prezidențială remarcabilă. S-a poziționat hotărât, cu o abordare clar diferită de predecesorul Klaus Werner Iohannis: mai tehnică, mai aplicată, cu inițiative concrete și deschidere către reforme.

Însă tocmai de aceea, cu atât mai greu de înțeles este greșeala strategică de a consulta doar două persoane din mediul privat în formarea nucleului său de consiliere fiscală. Oricât de valoroase ar fi acele persoane, lipsa unor experți în bugete publice sau a reprezentanților societății civile și ai sindicatelor creează un dezechilibru periculos. Fără aceste voci, riscăm să construim o Românie „eficientă” pentru elite și invizibilă pentru majoritate.

Construirea unui buget public este radical diferită de alcătuirea unui buget privat:

• Un buget de firmă urmărește profitul, eficiența și maximizarea randamentelor;
• Un buget de stat urmărește binele comun, reducerea inegalităților, accesul universal la servicii esențiale și coeziunea socială.

Când transpunem logicile dintr-un Excel privat în fiscalitatea națională, fără filtre democratice și echitate socială, riscăm să transformăm România într-o companie – dar una în care cei mai mulți „angajați” nu vor fi niciodată plătiți decent sau respectați ca cetățeni.

––

Alex Vesa este, din 2019, Lead organizer al conferintelor educationale TEDxPiataUniriiED.

Preda de aproximativ 10 ani in invatamantul preuniversitar din Romania, fiind alumnus al programului Teach for Romania.

A studiat economie, stiinte politice, pedagogie, management educational. In prezent, scrie o teza de doctorat in stiintele educatiei, avand ca tema modelarea caracterului in primii ani de scoala.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.