International

Cum a evoluat paranoia lui Putin. Istoria complicată a relațiilor liderului de la Kremlin cu președinții SUA și ai Ucrainei

13 minute necesare pentru a citi articolul

Președintele rus Vladimir Putin a simpatizat cu George W. Bush și a avut o atitudine negativă față de Barack Obama. Aceasta este doar una dintre descoperirile interesante pe care le-a făcut portalul ucrainean texty.org.ua. La începutul domniei sale, liderul rus a proclamat prietenia cu Occidentul. El spunea că valorile europene sunt inerente rușilor. Cu toate acestea, mai târziu retorica sa s-a schimbat la polul opus, iar acest lucru s-a întâmplat începând din 2006-2007, scrie exty.org.ua

Care este motivul schimbării retoricii? Există mai mulți factori. Prețul petrolului a crescut brusc, în 2006 Șamil Basaiev, un simbol al rezistenței cecene, a fost ucis, Rusia a rezolvat problema Caucazului și a finalizat „operațiunea de combatere a terorismului”. Drept urmare, Federația Rusă s-a întors la clubul jucătorilor mondiali: pentru prima dată, statul a prezidat ședința „Big Twenty”, a cărei întâlnire a avut loc la Sankt Petersburg. În acel an, Putin, cel mai probabil, s-a gândit cum să devină dictator pe viață și, de asemenea, a început să pregătească un moștenitor. A fost însă speriat de revoluțiile din Ucraina și Georgia, care au avut loc tocmai din cauza dorinței oamenilor de a-și schimba liderii. Așa că s-a format un cocktail otrăvitor: ascensiunea Rusiei, care în scurta sa perioadă de libertate nu a încercat să scape de disprețul său față de popoarele colonizate, combinată cu ambițiile personale ale lui Putin. Autoritatea SUA în lume a scăzut după invadarea Irakului. Și Putin a decis că aceasta este șansa lui de a adapta lumea la sine. Dar iată care a fost traseul:

SUA: de la parteneriat la ură

În 2000, după venirea la putere, Vladimir Putin a anunțat o nouă Rusie. Președintele Federației Ruse a insistat că, în ciuda statutului de succesor legal al URSS, Moscova încearcă să stabilească politica externă prin alte metode.

Primii ani ai guvernării lui Putin sunt o atitudine prietenoasă față de liderii și organizațiile lumii. Șeful Kremlinului a anunțat început un așa zis proces de democratizare în Rusia.

În cuvinte, Putin apără libertatea de exprimare. În realitate, el stabilește treptat controlul deplin asupra mass-mediei interne.

SUA era unul dintre principalii parteneri ai Rusiei

În 2000–2003, principalele probleme ale Rusiei au fost separatismul în Cecenia și în alte părți ale Caucazului de Nord, precum și amenințarea cu atacuri teroriste. Putin a oferit o serie de explicații pentru războiul din Cecenia. Motive similare au apărut și în războaiele și conflictele ulterioare inițiate de Federația Rusă: „Desigur, nu am avut o a doua opțiune decât să punem capăt utilizării teritoriului Ceceniei ca trambulină pentru un atac asupra Rusiei. Rusia nu-și mai permite un astfel de experiment”, „Nu ne luptăm cu poporul cecen acolo. Nu am avut niciodată scopul de a suprima sau a aservi Cecenia. Acest lucru este pur și simplu imposibil și nu corespunde obiectivelor și planurilor noastre.”

În acei ani, Putin nu a criticat crearea de noi baze militare americane în străinătate.

Federația Rusă stabilea relații cu blocul NATO, iar Putin spunea că Rusia însăși nu este împotriva aderării la NATO.

Vladimir Putin a fost unul dintre primii lideri care l-au sunat pe președintele american George W. Bush după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite și a oferit sprijin și asistență. Relațiile dintre președinții SUA și Rusia parcurgeau o „perioadă de lună de miere”.

După 11 septembrie 2000, Putin a numit Rusia un aliat al Statelor Unite în lupta împotriva terorismului.

Relațiile dintre Rusia și SUA au fost atât de fructuoase, încât Putin i-a liniștit chiar și pe europeni. Potrivit acestuia, noua aproiere nu va determina repartizarea sferelor de influență între state.

Dar treptat situația a început să se schimbe. În 2003, Putin a condamnat public invazia SUA în Irak. De asemenea, a fost nemulțumit de creșterea sentimentelor pro-americane în spațiul post-sovietic. Deși anterior a declarat public că nu este împotriva concurenței.

Teama de revoluții colorate

Din 2004, au existat mai multe plângeri cu privire la Occident. Putin a răspuns criticilor aduse tendințelor antidemocratice din Rusia criticând sistemele democratice din Occident.

NATO și UE se extindeau. Noii membri, țările din Europa Centrală și de Est, au căutat să se alăture blocului pentru a se proteja de viitoarele invadări ale Rusiei. În același timp, ei trebuie să învingă rezistența „vechilor” membri ai clubului.

Președintele Rusiei a acuzat SUA și țările europene că organizează revoluții de colorate. Revoluția Trandafirilor din Georgia și Revoluția Portocalie din Ucraina l-au făcut pe Putin să se îngrijoreze că rusia pierde influența în spațiul post-sovietic. Deși aceste evenimente reprezintă o modalitate firească de dezvoltare a țărilor menționate, care au căutat doar să scape de elitele ineficiente și de sărăcie.

Au început să fie făcute acuze că războaiele cecene au fost provocate de forțe externe . Mai târziu, a devenit unul dintre elementele propagandei ruse.

Discursul antioccidental de la Munchen

În februarie 2007, Putin a rostit celebrul „discurs de la Munchen”. Șeful Kremlinului a vorbit împotriva Occidentului, care, în opinia sa, este dominat de o singură țară – SUA. El a criticat Occidentul pentru amestecul în treburile altor state și a declarat dreptul Rusiei la suveranitate.

Din mai 2008 până în mai 2012, Vladimir Putin l-a instalat temporar pe Dmitri Medvedev ca președinte, iar el însuși a condus guvernul Federației Ruse și a devenit mai puțin vocal în problemele internaționale.

Când Putin a devenit din nou președinte, a revenit la retorica „München”: critica Occidentului și a SUA. Și deși în timpul mandatului lui Medvedev, Rusia și Statele Unite au încercat să se reapropie, discursurile lui Putin au demonstrat că acest lucru nu s-a întâmplat.

Anii 2014-2015 au schimbat radical relațiile dintre Rusia și Occident. Pentru Putin, revoluția demnității din Ucraina este o „lovitură de stat anticonstituțională și preluare prin forță a puterii” provocată de SUA și țările europene: „Criza ucraineană nu a fost vina Rusiei. A devenit o consecință a cererilor SUA și ale aliaților săi occidentali – care se considerau „învingătorii” în „Războiul Rece” – și îndreptățiți să-și impună voința peste tot.

Punctele problematice de pe harta lumii sunt opera americanilor. Occidentul, condus de Statele Unite, a devenit principalul antagonist.

Putin a justificat invazia Ucraineni din 24 februarie cu acțiunile SUA și ale NATO.

Ucraina: de la parteneriat la război

Ucraina a ocupat întotdeauna unul dintre locurile principale în politica lui Putin.

În timpul președinției lui Leonid Kucima, în 2000-2004, Putin a încurajat Ucraina și Rusia să se angajeze în cooperare economică în diverse domenii. Președinții Rusiei și Ucrainei au organizat parade militare comune.

Au discutat problema creării unei structuri comune, tot cu Germania, care să se ocupe de sistemul de transport al gazelor din Ucraina. Putin a încercat să atragă Ucraina să devină membră a Uniunii Economice Eurasiatice. Cu toate acestea, Kievul aoptat doar pentru statutul de observator. Relația dintre Putin și Kucima s-a dezvoltat în stilul parteneriatului, dar fără „o prietenie fără margini” unul față de celălalt.

În 2004, în Ucraina a avut loc Revoluția Portocalie, care l-a împiedicat pe candidatul pro-rus Viktor Ianukovici să devină ilegal președintele Ucrainei. În timp ce oficialii ruși au criticat alegerea lui Viktor Iuşcenko și au acuzat Occidentul pentru înfrângerea lui Ianukovici, Putin a căutat să demonstreze public dorința de a coopera.

În 2005, a început „conflictul gazelor”. Președintele Rusiei a acuzat Kievul că a furat gazul rusesc. Ulterior, această narațiune a devenit una dintre principalele discreditări ale Ucrainei ca țară de tranzit.

Putin a fost împotriva cursului pro-european și nord-atlantic al Ucrainei, deși a spus public că este doar împotriva extinderii NATO: „ Cred că NATO are deja o influență asupra multora dintre partenerii noștri, inclusiv Ucraina și Georgia. Acest lucru nu ne enervează. Rusia însăși dezvoltă relații cu NATO și a fost creat chiar și Consiliul Rusia-NATO, în cadrul căruia lucrăm cu destul de mult succes. Dacă vorbim despre extinderea NATO în detrimentul acestor țări, despre includerea lor în NATO, atunci aceasta, desigur, este o altă întrebare.

După ce Viktor Ianukovici a venit la putere, relațiile dintre Ucraina și Rusia s-au îmbunătățit. Viktor Ianukovici a demonstrat deplină loialitate și a implementat un curs pro-rus, dar în același timp, se pregătea să semneze un acord vamal cu UE.

În 2013, Ucraina era pregătită să semneze Acordul de Asociere cu UE. Putin a devenit nemulțumit de Ianukovici. A început să critice conducerea Ucrainei și să o acuze că trădează interesele naționale. A început „războiul vamal”: Rusia a blocat exporturile ucrainene.

Potrivit lui Putin, nu avea nimic împotriva cursului european al Ucrainei. De fapt, el încera să prevină pe cât posibil acest curs.

Putin a vorbit din ce în ce mai des despre originea comună a ucrainenilor și rușilor

Putin a vorbit din ce în ce mai des despre originea comună a ucrainenilor și rușilor. Președintele Federației Ruse a început să spună că Ucraina a primit teritorii rusești: „În timpul coexistenței comune unificate, Ucraina s-a transformat într-un stat european mare, a primit teritorii și populație suplimentare, iar acest lucru a fost în detrimentul Rusiei, în detrimentul unor regiuni din vest. Uniunea Sovietică a făcut astfel de schimburi și a acordat Ucrainei aceste teritorii ”.

Manifestațiile pro-europene de pe Maidan din 2013–2014 i-au oferit lui Putin un motiv să ocupe Crimeea și să lanseze o invazie în Donbas. Cu toate acestea, există dovezi că ocuparea Crimeei a fost pregătită cu mult înainte ca Ianukovici să fugă.

Narațiunile care au devenit dominante în propaganda anti-ucraineană au apărut în discursurile lui Putin. Maidanul este o „lovitură de stat anticonstituțională și preluare prin forță a puterii”, anexarea Crimeei este „o expresie a voinței pe temeiuri legale”, conflictul din Donbas este un război civil: „o lovitură de stat a provocat un război civil. în Ucraina”, iar americanii sunt de vină pentru tot.

După anexarea Crimeei, Putin a declarat cinic că este îngrijorat de soarta Ucrainei și a asigurat că „Rusia sprijină integritatea teritorială a Ucrainei ”.

La începutul mandatului prezidențial al lui Petro Poroșenko, Putin spera să ajungă la un acord cu Kievul pentru legalizarea anexării Crimeei și să pmpună autonomia zonelor separatiste din Donbas.

Când aceste eforturi au eșuat, retorica sa a devenit și mai dură.

Rusia a reușit să impună Ucrainei așa-numitele Acorduri de la Minsk, dar a existat întotdeauna loc de interpretare, dar încercările de a insista asupra interpretării rusești au eșuat.

Venirea la putere a lui Volodimir Zelenskyi în 2019 i-a oferit lui Putin posibilitatea de a vorbi despre noi acorduri.

Începutul pandemiei de coronavirus l-a forțat pe Putin să uite pentru o vreme de Ucraina.

În 2021, retorica a luat din nou forma ostilității și amenințărilor. În iulie, Putin a publicat un articol „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”. În articol, președintele Federației Ruse neagă independența poporului ucrainean și îi numește pe ucraineni frații mai mici ai rușilor. De asemenea, Putin refuză să recunoască suveranitatea ucraineană dacă aceasta se dezvoltă în afara granițelor „lumii ruse”.

Putin a cerut un acord, conform căruia Ucraina să nu fie admisă în NATO, asta deși liderii NATO au subliniat constant că nu văd Ucraina în Alianță în viitorul apropiat.

Liderul rus a repetat și narațiuni despre guvernarea externă, rusofobie și naționalism rampant și transformarea Ucrainei într=un stat ostil Rusii. Cu toate acestea, șantajul său asupra țărilor NATO și Kievului nu a dat rezultatele dorite.

Pe 24 februarie 2022, Putin a lansat un război pe scară largă împotriva Ucrainei.

Întoarcerea spre China după insultarea Occidentului

China, India și Japonia, care apar adesea în discursurile publice ale lui Putin, sunt țări cu care Rusia a încercat să dezvolte relații și să coopereze financiar. În primele două mandate prezidențiale, cooperarea dintre Rusia și China abia începea și nu avea un conținut concret.

În 2000, Putin afirma: „China este un partener cu adevărat strategic pentru noi în toate sensurile cuvântului: din punctul de vedere al asigurării securității internaționale, din punctul de vedere al relațiilor normale de bună vecinătate și al dezvoltării contactelor noastre în domeniul culturii, economiei și în toate sferele activității statului.”

Declarații asemănătoare au fost făcute pe toată durata guvernării lui Putin.

La început, Putin a pledat pentru integritatea teritorială a Chinei, dar a indicat că întoarcerea Taiwanului în jurisdicția Beijingului s-ar putea produce doar pașnic.

Din 2016, China se află constant pe lista țărilor pe care Putin le-a menționat cel mai des în discursuri și interviuri. Acest lucru se datorează deteriorării semnificative a relațiilor cu Occidentul. Putin a căutat să transforme Beijingul într-un adevărat aliat.

În 2020-2022, Moscova a încercat să demonstreze unitatea Rusiei și Chinei în lupta anti-occidentală. După începutul războiului împotriva Ucrainei, retorica pro-Chină a lui Putin s-a intensificat. Președintele Federației Ruse a început să-l numească pe liderul Chinei, Xi Jinping, un bun prieten, iar Beijingul – un aliat al Rusiei.

Propaganda rusă preia în mod activ cuvintele lui Putin și le transmite societății ruse. Cu toate acestea, aceste stereotipuri nu sunt constante, se schimbă într-un stil orwellian — narațiunile sunt transformate conform politicilor lui Vladimir Putin. Occidentul, condus de SUA, care a fost partenerul lui Putin la începutul anilor 2000, s-a transformat astăzi în principalul și de lungă durată inamic al poporului rus. Valorile europene, care, potrivit lui Putin, sunt inerente rușilor, s-au dovedit brusc a fi ostile. Cultul victoriei URSS asupra Germaniei naziste a devenit principala realizare istorică a poporului rus.

Marele Război Patriotic

Cultul victoriei URSS asupra fascismului și nazismului german a devenit dominant și total în Rusia lui Putin. Putin a devenit principalul lider al unor astfel de idei. Istoria ocupă un loc important în conceptul de politică externă a Federației Ruse.

În primii ani ai domniei sale, când Moscova a încercat să stabilească relații cu Europa și SUA, Occidentul a fost numit principalul aliat al URSS. În plus, Putin recunoștea meritul SUA. A condamnat semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Împreună cu termenul „Marele Război Patriotic” a folosit și termenul de „Al Doilea Război Mondial”.

Odată cu deteriorarea relațiilor cu Occidentul, s-a schimbat și interpretarea istoriei. URSS a devenit principalul adversar al fascismului și nazismului în Europa.

Putin declară că fascismul nu a fost complet învins și se întoarce pe arena istorică.

Pe această bază ideologică, președintele Rusiei încearcă să unească în jurul său rușii și țări cu opinii pro-Putin pentru a-l sprijini în războiul din Ucraina.

Arme nucleare

Vladimir Putin a adus adesea în prim plan „armele nucleare” în discursurile sale în timpul petrecut la putere.

După începerea războiului împotriva Ucrainei și înfrângerilor și împotmolirii armatei ruse, Putin a amenințat activ cu armele nucleare. Armele nucleare sunt un factor de descurajare care ajută la descurajarea altor țări să ajute în mod activ Ucraina sau să intre direct în război.

La începutul anilor 2000, el a justificat statutul Rusiei de „superputere” prin prezența unui mare stoc de arme nucleare sovietice. La acea vreme, președintele Federației Ruse a negat posibilitatea unui „conflict nuclear”, pe care SUA și Rusia trebuiau să-l garanteze.

Prin urmare, Rusia s-a opus activ oricărei extinderi a clubului țărilor nucleare. În special, a făcut presiuni asupra unor astfel de „țări prietenoase cu Federația Rusă” precum Iranul, Irakul și Coreea de Nord. Putin a numit proliferarea armelor nucleare una dintre amenințările la adresa Rusiei. A susținut în mod activ reducerea la minimum a testelor de arme nucleare.

La sfârșitul anului 2022, Putin a asigurat că Rusia nu va transfera nimănui arme nucleare. Nu am transferat nimănui arme nucleare, nu vom transfera, dar, bineînțeles, ne vom proteja aliații cu toate mijloacele disponibile, dacă este necesar, și deja în 2023 a promis să le plaseze pe teritoriul Belarus. În prezent, armata belarusă învață cum să opereze purtătoare de arme nucleare”

Ortodoxie

În timpul domeniei lui Putin, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit parte integrantă a politicii și unul dintre pilonii regimului. Astăzi, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Kirill, sprijină activ războiul și participă la mobilizarea rușilor.

Pentru Putin, Ortodoxia este unul dintre elementele „valorilor tradiționale”. De exemplu, în februarie 2013, la o ședință a Consiliului Episcopilor, Putin a subliniat importanța întăririi nucleului moral al societății . După ceva timp, Duma de Stat a adoptat o lege privind introducerea răspunderii penale pentru acțiunile care jignesc sentimentele credincioșilor.

Autoritățile ruse promovează cu putere narațiunea că toate religiile lucrează pentru o victorie rapidă a Rusiei în război, iar Biserica Ortodoxă Rusă este locomotiva acestui proces.

Prin Ortodoxie, Putin încearcă să lege Ucraina istorică de Rusia – el spune că teritoriile ucrainene sunt legate de Moscova printr-un trecut religios comun.

O tendință interesantă poate fi urmărită: Putin încearcă să nu menționeze public numele principalilor săi adversari sau dușmani. Acest lucru era valabil pentru toți cei care au concurat cu dictatorul, iar acum se aplică unor persoane precum Joe Biden sau Volodimir Zelenski.

Putin și președinții americani

Joe Biden nu a primit prea multe laude și caracterizare publică de la Putin. Au fost înregistrate doar câteva descrieri publice ale lui Biden de la Putin. „Președintele Biden, desigur, este fundamental diferit de Trump, pentru că este un profesionist, a fost implicat în mod activ în politică aproape toată viața . ”

Putin l-a caracterizat pe Donald Trump drept o persoană strălucitoare. În 2008, Barack Obama a fost ales președinte al Statelor Unite, al cărui prim mandat prezidențial a fost în timpul mandatului lui Dmitri Medvedev. Deși Putin a susținut că a avut un parteneriat cu Obama, în același timp, președintele rus l-a criticat în mod repetat pe Obama personal.

În timpul guvernării lui Putin, el a dezvoltat relații destul de calde cu doi președinți americani: Bill Clinton și George Bush, Jr.

George W. Bush a devenit ceea ce Putin a numit prieten. Președintele Federației Ruse s-a întâlnit în mod repetat cu Bush într-un stil neoficial, i-a vizitat reședința din Texas, statul natal al lui Bush. Putin l-a susținut pe Bush și i-a susținut campaniile electorale. Când Putin a criticat operațiunea americană din Irak, a încercat să evite menționarea numelui lui Bush și, în schimb, a pus totul pe seama administrației. Putin a caracterizat relațiile cu Clinton drept prietenoase și calde.

Putin și președinții Ucrainei

Ucraina a ocupat întotdeauna unul dintre locurile principale în politica lui Putin. Putin a vorbit în mare parte negativ despre Zelenski.

Putin este convins că Zelenski a intrat sub influența naționaliștilor și, prin urmare, nu a vrut să îndeplinească acordurile de la Minsk.

Putin nu l-a tratat mai bine pe Petro Poroșenko . Și dacă la începutul mandatului său a vrut să negocieze cu Poroșenko, mai târziu l-a acuzat că a început războiul în Donbas.

Viktor Ianukovici l-a dezamăgit pe Vladimir Putin. Când fostul președinte al Ucrainei a fost gata să semneze Acordul de Asociere cu UE, a fost acuzat de trădare în Rusia. Dar mai târziu Putin l-a apărat pe Ianukovici. Cu toate acestea, public Putin l-a numit rareori prieten pe Ianukovici și nu l-a remarcat printre alți lideri.

Viktor Iuşcenko, predecesorul lui Ianukovici, a dobândit două caracterizări. Imediat după alegerea sa, Putin a asigurat că este familiarizat cu Iuşcenko şi că este gata să coopereze cu el.

Dar deja în 2005, a început deteriorarea rapidă a relațiilor. Cel mai de jos punct de cooperare a fost deja în timpul președinției lui Dmitri Medvedev. Ulterior, Putin l-a caracterizat pe Iuscenko drept corupt și naționalist. Putin a repetat că Iuşcenko a devenit preşedinte ilegal în 2004 şi i-a furat victoria lui Ianukovici.

Putin l-a caracterizat pe Leonid Kucima în cea mai mare parte neutru. A fost un partener cu care poți negocia. Aceasta este o perioadă de cooperare strânsă între Rusia și Ucraina.

Putin l-a menționat și pe Leonid Kravciuk, primul președinte al Ucrainei independente, unul dintre semnatarii actului de destrămare a URSS . Pentru el, fostul președinte al Ucrainei era naționalist.



Citeste articolul complet pe ziare.com

Primeste ultimele noutati pe mail

O colectie de articole selectate de echipa noastra. O data pe zi. Te poti dezabona oricand.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *