International

politica externă (partea a III-a). Câte ceva despre „Parteneriatul româno-american” și politica externă a SUA

28 minute necesare pentru a citi articolul

– continuare –

Deciziile care ne afectează existența cotidiană: politica externă (partea a III-a). Câte ceva despre „Parteneriatul româno-american” și politica externă a SUA

EPISODUL 7) S-au comis și erori, dar… Motivele pe are le-ar putea (sau nu) invoca un filo-american: iii) politica externă a Statelor Unite – cea mai gravă eroare recentă a acesteia (studiu de caz, prima parte)

„Cea mai gravă greșeală” recentă a politicii externe americane – studiu de caz

Revenind totuși la erorile cele mai grave și costisitoare comise de SUA, afectând principiile legate de egalitate, echitate și dreptate în relațiile internaționale pomenite mai sus, acestea se regăsesc în/și reunesc în atitudinea și acțiunile acestora legate de conflictul/conflictele din fosta Iugoslavie, 1991-1999 (2001). Acolo, în opinia mea argumentată, administrația Clinton, secretarii de stat Warren Cristopher și Madelaine Allbright (cea din urmă un personaj instabil, incoerent, resentimentar, ba chiar sinistru – potrivit evaluării mele) și secretarul de stat adjunct Richard Holbrooke (negociator special al Acordurilor de pace de la Dayton) 1 secondați de NATO (nu în totalitatea sa, și cu unele reticențe) 2 și de o parte a membrilor UE, au depășit cu mult, prin subiectivismul, dubla măsură, manipularea, arbitrariul pe care și-au permis să-l manifeste la nivel decizional orice limite uzuale, necesare și în principiu impuse la nivelul relațiilor internaționale.

Hegemonul ajuns la puterea sa maximă (pe plan intern, în mandatele lui William J. ”Bill” Clinton, SUA au ajuns la maxima dezvoltare economică și la nivelul de trai cel mai ridicat cunoscute până în prezent), și luând primele decizii qua hegemon (fără opoziție și secondat de aliați de conjunctură precum, de pildă, Germania) a produs literalmente ravagii. Naționalismul exacerbat și violent al sârbilor a fost stigmatizat și condamnat pe merit, în timp ce acela al croaților, cu absolut nimic mai benign, ba poate chiar dimpotrivă, a fost tolerat, ba chiar încurajat indirect, cu complicitatea SUA și a democrațiilor occidentale; la fel s-a întâmplat cu cel al musulmanilor bosniaci și, ulterior, cu cel al albanezilor kosovari.

Pentru a înțelege lucrurile mai limpede, croații au folosit în mod deschis simbolistica (și au reabilitat memoria) „ustașilor” 3, a fostului „Stat Independent al Croației” și parțial a liderului acestuia, criminalul de război Ante Pavelić. „Statul”-marionetă pomenit nu doar că este considerat, potrivit unei majorități a istoricilor, cel mai odios dintre aliații Celui de-al Treilea Reich, ci a fost perceput astfel și în observațiile (scrise) ale unor contemporani – unii dintre ei membri ai SS-ului german(!), martori ai atrocităților comise de ustași. Iar primul președinte ales al Croației independente a fost un personaj cel puțin la fel de tenebros ca liderul sârb contemporan lui, detestatul Slobodan Milošević. Este vorba fostul general al forțelor de securitate ale Iugoslaviei titoiste(!) Franjo Tudjman (scris și Tuđman). Pe care Occidentul n-a ezitat să-l considere (alături de liderul musulmanilor bosniaci Alija Izetbegović sau cel kossovar Hashim Thaçi – ultimul respingând soluțiile politice pentru conflictul din Kossovo, și favorizând opțiunea militară) pe deplin frecventabil și drept un partener de încredere.

Recunoașterea rapidă, în circumstanțele enunțate, a independenței declarată în iunie 1991 de o Croație preocupată în primul rând să se înarmeze nu doar că n-a atenuat sau temporizat, ci a alimentat conflictele violente. Aceasta a avut loc – ignorând recomandările făcute de un Comitet consultativ de experți constituit în cadrul Comunității Economice Europene (CEE, actuala UE), care motiva că noua Constituție croată nu include norme adecvate de protecție a minorităților – la presiunile repetate ale Germaniei. Statul german a recunoscut independența croată în decembrie 1991, iar ansamblul CEE în ianuarie 1992. Așa s-a deschis o adevărată cutie a Pandorei.

Responsabilii pentru poltica externă ai SUA au a intervenit „în forță” mai ales odată cu extinderea conflictului în Bosnia-Herțegovina. Tendințele „diplomației unilaterale” menționate deja au continuat. Personaje complet străine de mediul în care au ales/s-au grăbit să intervină, fără a cunoaște în detaliu resorturile istorice, tradiționale, identitare sau sensibilitățile care îi activau sau putea activa pe cei implicați/aflați în conflict, sau, mai grav, ignorându-le, și-au asumat realizarea unui set de obiective care îi depășeau. Mai mult, modul în care s-a intervenit a fost complet inadecvat. O realitate complexă, cu multe nuanțe de gri, cu lumini estompate și penumbre, cu falii adânci dar peste care existau și punți, cu diverse puncte comune posibil de pus în evidență a fost nivelată în mod stupid (termenul în engleză care-mi vine în minte e ”bulldozed”), transformând-o în alb și negru și prefăcând protagoniștii în criminali/agresori pe de o parte, și victime/eroi (de la caz la caz) pe de alta.

Totul manipulând lucrurile și forțând realitatea să intre într-un tipar parțial prestabilit, care nu i se potrivea, dar care aducea cumva cu o ecuație pe care „salvatorii Balcanilor” credeau că știu cum să o rezolve. Și erau deciși să o facă cât se poate de repede, folosind forța împotriva „vinovaților”, cunoscuți/desemnați dinainte. Pentru asta au fost luate în considerare și condamnate doar crimele de război (atroce, de netolerat, mergând până la pogromuri) comise de sârbi (deși toate părțile implicate în conflict și-au mânjit mâinile de sânge) și au fost luate măsuri doar legate de actele de purificare etnică (aplicată prin expulzarea de pe pământurile natale în forma sa cea mai brutală, uneori însoțită de masacre), de care au fost responsabili aceștia (deși croații, musulmanii bosniaci și albanezi kosovari au recurs la ele în egală măsură).

Iar imaginea „lagărelor de prizonieri” (de fapt „populate” nu atât cu combatanți luați prizonieri cât de civili – bărbați de toate vârstele, femei, copii, folosiți ca „monedă umană” pentru schimburile de populație – construite de toate părțile implicate în conflict) a fost suprapusă exclusiv peste cea a sârbilor printr-o acțiune a Departamentului de stat al SUA care, în baza unui contract secret/clandestin (informația s-a aflat ulterior, prea târziu însă, și a apărut în întreaga presă americană și occidentală) a comandat un studiu care avea ca scop identificarea celei mai respingătoare și revoltătoare imagini legată de crimele de război din mentalul colectiv vestic – rezultatele determinând faptul că aceasta este cea a lagărelor de concentrare.

Imediat, imagini și filmări exclusiv ale lagărelor sârbești, cu gardurile aferente de sârmă ghimpată și civilii adesea îmbrăcați sumar și subnutriți din spatele lor (generând o impresie de deja-vu șocantă și sinistră, trimițând la lagărele de exterminare naziste) au umplut presa mainstream din întregul Occident. Care s-a lăsat în ansamblu înregimentată relativ necritic în cadrul uneia dintre tabere – nici măcar a celor aflați în conflict, ci a politicienilor de „acasă” care voiau să poată poza în salvatori și în lideri globali eficienți și competenți – pentru o miză dezamăgitor de mica, și aș spune în mod impardonabil pentru experiența de teren pe care unii jurnaliști o aveau. Manipularea elaborată și masivă pomenită a constituit probabil primul sau unul dintre primele „pachete informaționale” tipice de ”fake news” din realitatea relativ recentă.

La fel s-a întâmplat cu violurile în masă, crimă comisă de toate părțile din conflict, și cu victime regăsindu-se în rândurile tuturor popoarelor/comunităților implicate – un alt simptom care ne-a arătat cât de puțină umanitate se ascunde adesea sub o spoială aproape credibilă de civilizație. Din nou, singurele private până și de empatia internațională, cel puțin pentru o lungă perioadă de timp, au avut un singur numitor comun. Acela că erau mamele, surorile, soțiile, fiicele din comunitățile sârbești din Croația, Bosnia-Herțegovina sau Kosovo.

Nemulțumirea și revolta mea față de modul în care a fost gestionată criza iugoslavă și de modul neavenit în care s-a intervenit în cadrul acesteia se manifestă PATRU PALIERE. PRIMUL se referă la aspectul (în mod evident) cel mai important, numărul de victime (morți și răniți, dar și victime ale violurilor, epurării etnice, abuzurilor și traumelor psihice de tot felul – ultimele două categorii extrem de greu cuantificabile). i) În contextul „diplomației unilaterale” practicate, în care una dintre părți (Serbia și minoritățile de această etnie) a fost preponderent sau exclusiv SUBIECT AL DECIZIILOR, iar celelalte ȘI INTERLOCUTORI, acest tip de atitudine a accentuat dorința de revanșă a primilor (adesea manifestată în mod criminal) și a încurajat acțiunile disporoprționate din partea celor din a doua categorie (luând nu arareori forme criminale). Pe scurt, diplomația unilaterală a generat mai multă ostilitate reciprocă și a încurajat violențele comise de părți. ii) Prezența la fața locului a misiunilor de observare, și apoi de prevenire a violenței armate ale ONU/NATO (”peace-keeping”/”peace-enforcing”) s-a dovedit insuficientă spre inutilă, în contextul presiunilor exercitate asupra părților pentru o rezolvare RAPIDĂ a conflictului. Numeroase, dacă nu majoritatea, din acțiunile care încălcau legislația internațională și chiar regulile asupra cărora chiar părțile conveniseră (dislocări forțate de populație, acțiuni de purificare etnică prin expulzare ilegală/alungare) ba chiar și dintre MASACRE au avut loc cu prezența la fața locului sau în zonă a trupelor sub mandat ONU/internațional (și mai târziu sub mandate NATO), care nu au acționat/nu s-au simțit capabile să acționeze.

Prin urmare, nu doar premisele folosite și principiile invocate în rezolvarea conflictului (alături de aplicarea presiunii temporale) au fost eronate, ci și mijloacele la care s-a apelat au fost în mod evident/grosolan necalibrate corespunzător. În partea a doua a războiului, urmând intervenției SUA cu toată „forța” (la propriu) a acesteia, s-a glisat până la capăt în una dintre extreme, recurgându-se (sub umbrela NATO) la presiuni excesive și unilaterale (sau discriminatorii) 4 care n-a făcut decât să exacerbeze și mai mult contradicțiile și ostilitatea reciprocă. În cazul Kosovo, pornind de la considerarea ab initio de către SUA a regimului Milošević drept unul criminal (justificată de faptele și interpretările anterioare, dar asimetrică față tratamentul rezervat foștilor oponenți ai acestuia din Iugoslavia destrămată) implicarea și acțiunile Statelor Unite au devenit și mai asimetrice prin legitimarea ca partener de discuții a UÇK (Ushtria Çlirimtare e Kosovës/Armata de Eliberare din Kossovo), care întrunea cam toate condițiile pentru a fi considerată mișcare teroristă, și a liderului militant al acesteia, Hashim Thaçi.

Când s-a ajuns la un acord în privința provinciei Kosovo, în iunie 1999, ca urmare a bombardamentelor asupra Serbiei și Belgradului („războiul umanitar” al lui Bill Clinton și Madelaine Allbright 5 – așa a denumit administrația SUA această campanie, neautorizată de către ONU), acesta a fost, în mod evident, unul forțat, formal și în mare măsură unilateral. Nu există nici o urmă de probă, referitoare la gestionarea conflictului în ansamblu, că aceasta ar fi contribuit la diminuarea numărului de victime. Dimpotrivă, dacă am întra în speculații din zona contrafactualului, am putea spune că ceea ce am numit „diplomația unilaterală” n-a făcut decât să potențeze agresivitatea propagandei și a acțiunilor naționalist-criminale a celor aflați în tabere adverse, accentuând pe de o parte percepția de nedreptate și dorința de revanșă a membrilor uneia dintre ele, și pe aceea de îndreptățire indiferent la ce mijloace ar recurge în cazul membrilor celeorlalte, pe de alta. Și, deci, sporind numărul victimelor.

Nu voi continua sau încuraja acest tip exerciții de imaginație, ci vă voi ruga să rețineți doar prima critică la adresa gestionării conflictului, care este una obiectivă. Dacă la aceasta adăugăm o altă realitate, și aceea că abuzurile și crimele (de data acesta vizând exclusiv membrii comunității sârbești) au continuat în fiecare caz ȘI DUPĂ ajungerea la un set de reglementări (temporare în cazul Croației, impus-finale în cel al Kosovo, Bosnia-Herțegovina constituind oarecum o excepție) putem cred considera intervenția internațională în conflictul din fosta Iugoslavie drept un eșec clar, acțiunile cele mai inadecvate fiind acelea întreprinse de Statele Unite. Pe lângă cele două argumente invocate voi mai preciza doar faptul că acest curs al evenimentelor, devenit deja istorie nu a fost nici pe departe singurul propus de diplomația internațională 6, și în plus, în majoritatea dăților, a fost departe de a atrage un sprijin internațional unanim sau cu adevărat extins în favoarea sa.

Mai concret, și sumarizând, nu consider că se poate argumenta în vreun fel credibil, analizând lucrurile și luând toate datele și argumentele în calcul, că modul în care comunitatea internațională, având Statele Unite ca vector principal, a intervenit și acționat pentru aplanarea/gestionarea/stingerea conflictului iugoslav a diminuat numărul de victime înregistrate în cadrul acestuia. Care, conform International Center for Transitional Justice/Centrului Internațional pentru Justiție Tranzițională (ICTI) se ridică la cel puțin 130.000-140.000 de morți (nu am găsit statistici cu aproximări clare privind numărul de răniți/mutilați) și aproximativ 4 milioane de refugiați sub amenințarea cu forța . Ba mai mult, mi se pare că argumentele în sens contrar, potrivit cărora modul în care s-a intervenit făcut să crească numărul victimelor au o doză de plauzibilitate care nu poate fi ignorată.

Dacă, referitor la criticile mele legate de evenimentul menționat, primul plan la care mă refeream a avut în vedere impactul și efectele pe termen scurt ale intervenției internaționale (și ale SUA) în Iugoslavia, CEL DE-AL DOILEA are în vedere efectele pe termen mediu și (deja) relativ lung. Nici aici nu prea avem ce succese să enumerăm, cu excepția cazului Sloveniei (în situația căreia secesiunea acesteia a produs oricum un număr redus de ciocniri violente, a fost relativ rapid acceptată de către conducerea sârbă a Iugoslaviei și în plus țara era cea mai avansată fostă componentă a ex-Republicii Socialiste Federative Iugoslavia). Și poate a micului Muntenegru (cu accent pe mic), care, în ciuda existenței unei vechi întrebări-zicale comune în cele două state (Întrebare: „Este un muntenegrean sârb? Răspuns: „Nu, un muntenegrean # un sârb, un muntenegrean = doi sârbi”) s-a scuturat de asocierea cu Serbia tocmai pentru a scăpa de problemele acesteia care păreau – și par – să nu se mai sfârșească.

Cu excepțiile menționate, pe termen mediu și lung avem ca rezultat apariția a două state considerate de numeroși observatori „artificiale” dar, mult mai important, lipsite de viabilitate funcțională, Bosnia-Herțegovina și Kosovo. Care, în haosul post-conflict, au fost ani întregi captive ale unor rețele mafiote, de criminalitate organizată și corupție (cele din urmă exportate cu „generozitate” și către restul Europei), cu toată prezența forțelor ONU sau NATO (în cazul celei din urmă) în teren. Sub aceste aspecte situația nu este pe deplin clarificată nici astăzi. În plus, recunoașterea independenței provinciei Kosovo, proclamată în 2008 (care nu este nici până azi unanimă printre statele membre ONU și nici măcar NATO) a creat, potrivit unor experți și reprezentanților unei părți a comunității internaționale, un precedent de nedorit și periculos, invocat între alții de liderii autoproclamatelor republici Luhansk, Donețk (astăzi integrate Federației Ruse, alături de autoproclamatele republici Zaporojia și Herson în urma unor simulacre de referendumuri, a unei legi votate de camerele legislativului Rusiei și promulgate de către președintele acesteia) 7.

Probleme de viabilitate ca stat, și în plus de identitate a avut și entitatea care s-a numit pentru un număr de ani FYROM (Former Yugoslav Republic of Macedonia/Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) iar astăzi se intitulează oficial Macedonia de Nord. Croația a avut parte de asemenea de un parcurs sinuos, marcat de modul în care noul stat suveran și-a început existența. La aproximativ o jumătate de an după declararea independenței Croației (25 iunie 1991), în decembrie același an, a urmat (auto) proclamarea, în zonele cu majoritate sârbă din estul țării, a așa-numitei „Republicii Sârbe Krajina” aceasta clamând în primă fază o autonomie lărgită, iar ulterior independența și urmărind posibil (după 1993) chiar alipirea la Serbia. Deși acestă entitate și-a constituit și o armată proprie și a recurs la epurarea prin purificare etnică a minoritarilor croați de pe teritoriul său, intensitatea conflictului dintre cele două comunități pe teritoriul croat a scăzut după începutul anului 1992.

Acest lucru s-a datorat recunoașterii internaționale a independenței Croației la începutul acelui an, a retragerii armatei federale iugoslave de pe teritoriul său și a izbucnirii, în primăvara lui 1992, a conflictului din Bosnia-Herțegovina, care implica (și) forțele armate iugoslave/sârbe și pe cele croate. Deși nu s-a putut ajunge la un acord de încetare a focului, din 1992 conflictele armate între cele două comunități (croată și sârbă) au tins să devină sporadice în Croația. Două misiuni sub egida ONU, implicând un număr nu neapărat impresionant dar nici nu simbolic de militari (UNPROFOR 8 din 1992 și din martie 1995 UNCRO 9), și-au interpus forțele între cele două entități rivale, Croația și autoproclamata Krajina, pentru a preveni o re-escaladare a conflictului. Mai mult, în decembrie 1994 s-a ajuns la un început de normalizare a relațiilor dintre acestea, prin semnarea unui acord economic (parțial implementat) prin care se relua transportul de materii prime (petrol și gaze natural) și erau redate circulației legăturile rutiere și feroviare între teritoriile aflate sub controlul celor două părți.

Cu toate acestea, și în ciuda existenței unui embargou asupra armelor vizând întreaga (fostă) Iugoslavie, impus încă din septembrie 1991 (deci inclusiv Croația în ansamblul său) și a prezenței observatorilor ONU în teritoriu, forțele croate s-au înarmat continuu și masiv, începând cu 1992. Armata Republicii Krajina a primit de asemenea sprijin din partea (fostei) armate federale iugoslave, dar în mult mai mica măsură. Deși despre sprijinul primit de către cea din urmă, deși mai puțin important, ONU, comunitatea internațională și mass-media au reușit să afle în mod constant date în timp real, detaliile poveștii creării în mod ilegal a unei forțe militare redutabile de către Croația aflându-se (sau fiind făcute public) abia la mulți ani după conflict. Secretul în această privință, a putut fi păstrat (din nou) doar cu complicitatea directă a SUA.

Lucrurile au luat o turnură și mai radicală în favoarea Croației (încă) din prima parte a anului 1994, când țara a solicitat (și a primit!) consultanță militară din partea Statelor Unite (prin intermediul unei firme private, agreate de Administrația americană și cu acordul acesteia, precum și livrări indirecte de armament (o treime din transporturile destinate Bosniei-Herțegovina, embargoul asupra asupra livrării de armament către aceasta fiind suspendat unilateral de către SUA 10), ca urmare a schimbării atitudinii legate de conflictul din fosta Iugoslavie odată cu instalarea la Casa Albă a lui Bill Clinton, la începutul anului 1993.

În consecință, spre jumătatea anului 1995 o armată croată înarmată, echipată și instruită având ca reper standardele occidentale, cu concursul Statelor Unite și „mulțumită” și ineficienței modului în care ONU a monitorizat embargoul asupra înarmării Croației – toate acestea fiind în contradicție totală cu spiritul negocierilor purtate de părțile din conflict și al acordurilor semnate (ori pe cale de a fi încheiate) de acestea – a lansat o serie de ofensive. Cele mai importante (desfășurate după tiparul Bittzkrieg-ului „inventat” în Al Doilea Război Mondial) au fost operațiunile „Blitz” (mai) și „Furtuna” (august) 11, ca urmare a cărora s-a pus capăt existenței Republicii Krajina (și a oricărei entități autonome sârbești din Croația), acestora urmându-le cele denumite „Mistral 2” (septembrie) și „Mișcare/acțiune spre sud” (octombrie) în cadrul cărora militarii croați au atacat, împreună cu forțele musulmanilor bosniaci, pozițiile Republicii Srpska, entitate cu pretenții de autonomie/independență a sârbilor bosniaci. Una dintre cele mai importante figuri ale acestor operațiuni a fost (pe atunci) generalul-maior croat Ante Gotovina, care a participat la planificarea lor s-a aflat la comanda a trei dintre ele.

Cea mai masivă și importantă dintre acțiuni, operațiunea „Furtuna” a fost planificată și desfășurată cu acordul și asistența SUA (a Pentagonului), potrivit cotidianului săptămânal croat ”Nacional” 12. Operațiunea ”Mistral 2” a coincis cu loviturile aeriene aplicate de forțele de sub comanda NATO pozițiilor armatei Republicii Sprska din zona capitalei bosniace Sarajevo. De asemenea, cel puțin o parte din acțiunile desfășurate de forțele croate (și ale musulmanilor bosniaci) în 1995 au avut parte de informații în timp real și imagini din satelit transmise de către CIA.

Ca urmare a ansamblului acestor operațiuni, peste 250.000 de civili sârbi au fugit sau au fost siliți să-și părăsească locuințele (conform datelor confirmate de ONU), un număr de la câteva până la 10.000 au fost uciși și alte mii maltratați, încarcerați, torturați sau au dispărut (statisticile variază mult, în funcție de sursă). Mai mult, au fost uciși cel puțin 16 militari (și alte câteva zeci răniți) din forțele de sub mandatul Națiunilor Unite (care aveau misiunea de a monitoriza situația din teren tocmai pentru ca asemenea evenimente SĂ NU AIBĂ LOC) – mulți dintre ei prinși între focuri. Aceștia compuneau contingente reprezentând 20 de state, nu puține „colege” în NATO cu SUA, cea care a ajutat la pregătirea, instruirea, înarmarea forțelor care au declanșat atacurile, și le-au consiliat comandanții/au furnizat informații acestora în vederea numitelor acțiuni 13. Toate acestea s-au întâmplat fără ca ONU să manifeste, instituțional, vreo reacție care să conteze sau care să dobândească măcar un grad notabil de vizibilitate.

După aceste evoluții Croația a cunoscut o revenire economică care n-a fost ușoară și o tranziție și consolidare democratică cu probleme. aderând la UE ca ultima din membrele cooptate, abia în 2013. Inclusiv după accederea în UE, poziționarea mainstream în aspecte legate de națiune, naționalism și diaspore (inclusiv față de trecutul recent controversat) a guvernământului croat este apropiată/similară cu cea a regimului condus de Viktor Orbán 14.

Pe acest al doilea plan, dintre toate țările implicate în conflict cel mai rău a ajuns, în opinia mea, Serbia. Confirmând, în anii războiului și cei care au urmat, aproape toate stereotipurile negative exprimate, în umorul sârbesc, de (vechi) bancuri ale sârbilor despre ei înșiși (precum „- Ce trebuie să faci pentru a provoca un război în Serbia?” „- Să construiești un gard înalt în jurul țării și să le arunci sârbilor arme peste el. De restul au grijă ei înșiși!” sau „- De câți sârbi e nevoie pentru a forma trei partide politice?” „- De doi!”). Iar principalii vinovați nu sunt reprezentați, consider eu, de către acei membri ai comunității internaționale (cu SUA în frunte) care s-au implicat în gestionarea situației de criză apărute (și au făcut-o prost, cu părtinire, înrăutățind semnificativ lucrurile). Ci pe de o parte de lidershipul sârb al Iugoslaviei de la finalul anilor 1980 și din anii 1990, care nu s-a mulțumit cu o poziție centrală (și avantajoasă) în federație ci a aspirat la una hegemonică, nemeritată, pe care a încercat să o obțină prin forța brută, iar pe de altă parte naționalismul perdant, lipsit de conținut și orientat spre trecut care a dominat Serbia decenii după decesul lui Iosif Broz Tito, ducând-o către un joc de sumă zero pe care l-a pierdut total.

Astăzi, țara a ajuns un fel de ”no man’s land”, de teritoriu izolat – aproape o planetă în sine. Iar aceste constatări n-ar trebui să vă transmită nimic depreciativ, ci doar ceea ce îmi inspiră mie – regret și tristețe. Dacă la sfârșitul anilor ’80 Slobodan Milošević, anturajul și susținătorii lui naționaliști nu s-ar fi legat identitar de simbolul Bătăliei de la Kossovo (una în care sârbii sunt înfrânți de turci, ajung vasalii acestora, cneazul lor Lazăr își pierde viața dar după luptă un cavaler sârb erou, Miloš Obilić îl ucide, cu prețul propriei vieți, pe sultanul otoman Murad I – o fotografie cât de poate de fidelă a destinului preponderent tragic al acestui popor), ci ar fi privit înspre viitor, poate că dezastrul care a urmat ar fi putut fi evitat, la fel ca sacrificarea mai multor generații. Puterea eminamente distructivă a acestui naționalism nu trebuie ignorată sau subestimată.

Deși societatea internațională și opinia publică au fost vădit și masiv părtinitoare față de sârbi, totuși conform celor mai multe sursele marea majoritate a crimelor din Bosnia-Herțegovina, regiunea în care conflictul armat a luat formele cele mai violente, au fost comise de către forțele sârbe – în galeria ororilor și a infamiei remarcându-se masacrul de la Srebrenica din iulie 1995 (încadrat, după anchetele juridice internaționale de după război – a se vedea mai jos – în categoria genocidelor, ca primul genocid din Europa de după Holocaust), în cadrul căruia au fost executați, în funcție de surse, între 6.800 și 8.300 de persoane (numărul lor putând fi și mai mare), marea majoritate bărbați și tineri (prizonieri și refugiați) capabili să poarte armele (până în jurul vârstei de 65 de ani), fiind însă raportate și violuri.

Lipsa aproape totală a unei tradiții democratice și efectul reculului pe care țara l-a înregistrat, după separarea provinciei Kosovo, a Macedoniei (FYROM/Mcedonia de Nord) și ulterior a Muntenegrului de statul sârb fac ca autoizolarea și aparenta lipsă de direcție a acesteia să se manifeste și în prezent. Cu toate acestea, se cuvine să menționăm gesturile salutare pe care (doar) Serbia le-a făcut până în prezent față de toți foștii oponenți (mai puțin la adresa kosovarilor), prezentând oficial, potrivit BBC, prin vocea fostului președinte Boris Tadić scuze și regrete pentru crimele de război comise de către sârbi în Croația (în anul 2010), precum și scuze privind toate crimele cărora cetățenii din Bosnia-Herțegovina le-au căzut victime, în numele poporului sârb (în 2004) 15. Ultima declarație a fost dublată ulterior de o rezoluție mai specifică adoptată ulterior de către Parlamentul Serbiei în 2010, la inițiativa aceluiași fost președinte, care „condamna în termenii cei mai fermi crimele comise în iulie 1995 împotriva populației bosniace din Sbrenica” (după cum am precizat, cel mai grav masacru despre care există date clare din Războiul din fosta Iugoslavie, considerat genocid), cerând scuze familiilor victimelor 16.

Cu toate acestea, prezentul țării e încă neclar iar viitorul rămâne incert, și la fel direcția în care se va îndrepta societatea. Potrivit de criteriile folosite de diversele organizații care monitorizează calitatea și evoluția democrației în lume precum Freedom House, ratingul Serbiei este de țară cu o societate parțial liberă și cu un regim hibrid (combinație de democrație și autoritarism, sau dictatură aleasă) 17. Recentele incidente armate tragice de la începutul lunii mai, într-unul dintre ele un elev de 13-14 ani împușcând mortal opt colegi și un gardian și rănind alte șapte persoane trag un semnal de alarmă suplimentar și serios în această privință 18.

– va urma –

____________________________________

1Alături de cei pomeniți, și destui alții.

2Din păcate, ca în destule alte dăți, una dintre cele mai penibile și lamentabile reacții a fost cea a conducerii României. Un exemplu clar este oferit de episodul Războiului din Kosovo și de loviturile aeriene împotriva Serbiei din martie-iunie 1999. Țară noastră era pe atunci membră a „Parteneriatului pentru pace” cu NATO și recent refuzată pentru intrarea în Alianță „primul val” (extinderea având loc la începutul lui martie 1999). Cred că abia au apucat avioanele (1.000 folosite, în total) să decoleze de pe bazele lor din Italia și Germania (sau de pe portavionul USS Theodore Roosevelt, aflat în Marea Adriatică) pe 24 martie 1999 pentru primul raid de bombardament asupra țării vecine că liderii noștri (președintele Emil Constantinescu și răposatul premier Radu Vasile, în primul rând) s-au grăbit să-și „exprime public susținerea și sprijinul” la adresa SUA și NATO. Sprijin și susținere pentru faptul că se decisese, în absența unui acord al ONU, să fie bombardate obiective militare (și mai puțin militare) de pe întreg teritoriul unei țări cu care, dintre toți vecinii pe care i-am avut de-a lungul timpului, n-am avut niciodată un conflict armat (mai exact, pentru rigoare, am avut vreo două jumătăți de conflicte, cu sârbii ca vasali ai otomanilor la Rovine și Nicopole). Ce era de susținut sau de „felicitat”, mai ales public? Un gest pur și simplu jalnic! Václav Havel (e adevărat, o personalitate de o cu o totul altă anvergură intelectuală, morală și politică față de cei pomeniți), pe atunci președinte al Cehiei recent admise în NATO, și unul dintre principalii susținători ai aderării fostelor state comuniste (anterior aliate cu URSS în Pactul de la Varșovia) la Alianța Nord-Atlantică comunica, cu sobrietate, potrivit presei vremii, că acțiunea care are loc nu oferă niciun motiv de bucurie.

3Membrii ai unui partid naionalist de tip fascist croat, activ în perioada interbelică și în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

4Cei dezavantajați/discriminați fiind, așa cum am argumentat și o voi face în continuare, etnicii sârbi și comunitățile acestora

5Responsabili pentru acțiunile la care s-a recurs fiind, în mod egal alături de cei menționați, secretarul Departamentului Apărării SUA William Cohen, consilierul pentru Securitate Națională al președintelui Clinton Samuel Richard „Sandy” Berger și secretarul-general al NATO, spaniolul Xavier Solana.

6De pildă, pentru organizarea statului independent Bosnia-Herțegovina au fost propuse alte patru planuri elaborate în detaliu (exceptând acordului la care s-a ajuns la Dayton, și precedându-l), alături de alte propuneri și schițe de înțelegeri reciproce între părți. La începutul anului 1992 (înainte de izbucnirea conflictelor în zonă) a fost întocmit un plan de către britanicul Sir Peter Carrington (fost secretar general al NATO) și diplomatul portughez José Cutileiro, reprezentant al CEE (actuala UE). Propus disuțiilor și supus negocierilor cu comunitățile musulmană, croată și sârbă din Bosnia, el prevedea împărțirea țării în cantoane etnice. După modificări, acesta a fost acceptat și semnat de liderii celor trei comunități bosniace pe 18 martie 1992. Pe 28 martie, după o întânire pe care a avut-o la Sarajevo cu ambasadotul SUA în Iugoslavia (pe numele său Warren Zimmermann, un personaj devenit ulterior extrem de controversat), și, conform unor surse multiple, la sfatul/presiunea acestuia (episodul nefiind nici până astăzi complet elucidat), liderul bosniacilor musulmani, Alija Izetbegović, și-a retras semnătura și a denunțat pactul.

7„Realizări” la care trebuie adăugată (în exact acestă succesiune cronologică) ocuparea unor puncte strategice din Peninsula Crimeea (parte integrantă a Ucrainei) de către Forțele Armate ruse – un referendum (organizat în contextul menționat) pentru independența acesteia – (auto) proclmarea sa ca republică + (episod final, deocamdată) anexarea sa la Rusia, toate aceste acțiuni având loc în anul 2014.

8UNPROFOR (United Nations Protection Force/Forța de Protecție a Națiunilor Unite)

9UNCRO (United Nations Confidence Restoration Operation in Croatia/Operațiunea Națiunilor Unite de Restaurare a Încrederii din Croația)

10Aceasta pe lângă faptul că acest embargou nu a fost încălcat sistematic, începând cu 1992, de către țări precum Pakistanul sau Arabia Saudită, care au oferit sprijin în consultanță, echipament, armament și muniții (în valoare de sute de mii de dolari) dar și „voluntari” forțelor musulmanilor bosniaci. Toate acestea având loc fără vreo reacție notabilă din partea ONU și, potrivit mai multor surse din presa americană, cu știința, dacă nu chiar cu complicitatea SUA.

11Aceasta din urmă fiind cea mai mare operațiune terestră/bătălie din Europa de la încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial până la invazia Rusiei din Ucraina (februarie 2021).

12Conform Wikipedia, Operation Storm: Prelude (https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Storm#Prelude)

13Acțiunile forțelor armate croate și ale musulmanilor bosniaci (împreună cu loviturile aeriene NATO) au contribuit și la o planificată slăbire a poziției deținute de sârbi în afara țării (Serbia) dar și în ansamblu, și la diminuarea capacității de negociere a acestora și a „liderului (lor) suprem” informal, președintele Serbiei Slobodan Milošević. Lucru extrem de important în contextul în care sarcina de negociator-șef a fost preluată de secretarul de stat adjunct al SUA, Richard Hoolbroke, care (inclusiv în negocieri) a folosit toate mijloacele (trucurile) posibile cu liderii entităților aflate la tratative pentru a forța obținerea unui accord, de la angajamentul impus acestora ca negocierile să fie secrete (pretextul fiind evitarea speculațiilor și exagerărilor în presă, dar motivul mai profund ținând de izolarea liderilor de baza lor de susținători, pentru a-i face mai flexibili și influențabili), până la desfășurarea conferinței propriu-zise (1-12 noiembrie 1995) într-un loc izolat (Baza aeriană din Dayton, statul Ohio, SUA), fapt care, conform intențiilor lui Holbrooke, să-i scoată pe cei trei lideri (Alija Izetbegović, președintele Bosniei-Herțegovina, și ministrul său de externe, alături de președintele croat Franjo Tudjman și cel sârb Slobodan Milošević, ultimii doi mandatați de croații, respectiv sârbii bosniaci să-i reprezinte) din zona lor de confort. De fapt, după cum mărturisea la ani buni după eveniment R. Hoolbroke în cadrul unui documentar unde comentat evenimentele în detaliu (și cu o oarecare intenție de umor – pe vremea când sârbii și Milošević mai puteau trece încă relativ nechestionabil drept singurii „băieți răi” din cadrul tragediei iugoslave), acesta din urmă era principalul interlocutor a cărui voință trebuia „frântă”, pentru a ceda cât mai mult din atribuțiile și teritoriile (auto-declaratei) Republici Sprska din Bosnia-Herțegovina. Pentru a-l aduce acest punct negociatorul din partea celei mai mari democrații din lume nu a ezitat să încerce să-l impresioneze, oferindu-i un survol virtual cu imagini din satelit pe deasupra teritoriilor care ar fi urmat să rămână sub autoritatea sârbilor (cam ceea ce putem face azi cu Google Maps, pe atunci ceva accesibil doar pentru o mică minoritate) pentru ca acestea să i se pară mai mari decât arătau pe o simplă hartă, sau sa-l îmbete (bând desigur împreună cu el, după cum mărturisea el însuși în fața camerei de filmat) pentru a-l face să devină „rezonabil” (ce nu face un diplomat adevărat și dedicat pentru o cauză nobilă, or fi spus unii din telespectatorii de atunci). În final un accord prealabil a fost încheiat la Dayton pe 21 noiembrie, iar Acordurile finale au fost semnate la Paris, în 15 decembrie 1995, punând punct primei părți a războaielor din Iugoslavia.

14Au fost produse multe filme legate de conflictul iugoslav, diferitele faze și urmările acestuia. Pe mine, ca ne-specialist și cinefil cel mult amator cel mai mult m-a impresionat un film care ar putea fi (simplificator) catalogat ca unul de acșiune/aventuri, și care de fapt vorbește despre limitele posibile ale suferinței și sacrificiului și despre recîștigarea umanității. Acesta, pe care îmi permit să vi-l recomand, este realizat în 1998 (produs de Oliver Stone). Acțiunea are loc in 1993, în prma parte a conflictului din Iugoslavia, în Bosnia-Herțegovina, iar numele peliculei este ”Savior” (https://www.imdb.com/title/tt0120070/). Precizare: însemnele sub formă de „tablă de șah” alb-roșie, care apar pe scurt într-un cadru înaintea unuia dintre cele mai intense și tragice scene ale acestuia, erau/sunt ale croaților bosniaci.

15Anterior, în anul 2003, tot potrivit BBC, președintele Serbiei-Muntenegru, Svetozar Marović, a adresat scuze Croației și Bosniei-Herțegovina pentru orice rău sau dezastru pe care oricine din țara sa l-a cauzat vecinilor.

16Conform International Center for Transitional Justice – https://www.ictj.org/news/serbian-declaration-srebrenica-massacre-imperfect-important-step

17Sursa: Freedom House. Serbia: Country Profile (https://freedomhouse.org/country/serbia)

18Pe plan strict personal, din perspectiva unor informații pe care aleg să le împărtășeșc cu dumneavoastră (și sper ca acest lucru să nu vă pară exagerat – eu concep și încerc să elaborez contribuțiile mele de aici sub forma unui dialog cu cititorii) această tragedie a istoriei recente ar trebui să mă afecteze și mai mult. Și mă refer aici la bagajul genetic. Bunica paternă, mama tatălui meu, cea care a locuit împreună cu părinții mei și m-a crescut (și ea) – până 7-8 ani, în clasa a doua – decedând la o vârstă nu prea înaintată, era de fapt sârboaică. Născută din părinți sârbi stabiliți la Budapesta, și rămasă orfană de ambii la o vârstă foarte fragedă (aproximativ 3 ani) a fost practic adoptată de sora mamei ei (evident, tot sărboaică) care nu avea copii, era căsătorită cu un român și stabilită la Năsăud. Aceasta, o femeie altfel extrem de voluntară și autoritară (și în plus longevivă) a crescut-o, răsfățat-o și a fost și cea mai bună bunică pentru fiul ei, tatăl meu. Până în 1948 cel puțin, bunica și mătușa ei (desi aș la fel de bine putea să-i spun și străbunică – chiar dacă nu am mai apucat-o) au fost singurele ortodoxe dintr-o familie de greci-catolici. Asta pe partea maternă a tatălui. Pe partea paternă, bunicul (tatăl lui tata) era unul dintre cei 11 copii (natalitatea record era pe atunci, și a fost până cu decenii în urmă o caracteristică a zonei) ai lui Petru/Petre Lupu, mecanic/inginer și proprietar de utilaje agricole din Năsăud, căsătorit cu o nemțoaică/săsoaică dintr-o familie originară din Bistrița (probabil de religie evanghelică sau luterană). Oarecum, cumva spre mirare a mea – a unuia care cunosc faptul că, oficial și neoficial, în epocă statutul românilor din Imperiul austro-ungar (dualist) nu era unul prea fericit, ba dimpotrivă – toți copiii (bunicul- pe care nu l-am prins nici pe el, s-a stins când tata avea 5-6 ani – și frații/surorile lui), au avut ume românești (unii neaoșe) și au fost crescuți ca români. La fel, bunica (care era bilingvă, vorbea româna și maghiara, și cunosc dacă mai știa ceva sârbă) s-a cosiderat toată viata româncă. În fine, făcând o sumă obiectivă a genelor/„sângelui”, din acest punct de vedere sunt 1/4 sârb și 1/8 german/sas, în rest (din câte știu, evident informațiile fiind limitate la nu prea multe generații de antecesori) român, mai ales din partea mamei, desi prin căsătorie am avut și maghiari în familie ca rudenii colaterale, pe ambele ramuri. Acum dacă tot v-am plictisit cu aceste detalii, vă voi spune că în mod pur instinctiv sub aspect identitar m-am considerat mereu român. Așa a fost, așa au curs lucrurile cumva de la sine, situația nu e rezultatul unei vreunei cumpăniri sau reflecții. Pot să să spun chiar, cu speranța de a nu fi înțeles greșit, că desi îmi prețuiesc înaintașii sârbi sau nemți (e ceva să adopți un copil orfan și să-ți asumi toate responsabilitășile pentru el, sau să crești 11 odrasle) n-am prea pereput niciodată această parte identitară din mine mai mult decât ca pe un soi de curiozitate ușor exotică. Cunosc destul de bine istoria Serbiei dar n-am vizitat țara niciodată, și nu mă prea simt „pe un sfert sârb”, la fel cum nu prea pecep nici prezența (repet, la nivel identitar) a ascendenței germane. Îi cunosc (mai mult livresc, și mediat) și apreciez mult pe sașii transilvăneni, dar nu am trăit alături de ei, și personal am cunoscut puțini. Ca zonă identitară mă simt, foarte sincer, mult mai apropiat de maghiari, alături de care am crescut de mic și sunt înconjurat și acum de ei, sunt familiarizat cu limba (desi din păcate nu o cunosc), muzica, obiceiurile. Lipsa lor ar face cu siguranța ca spațiul meu identitar, așa cum s-a construit și alcătuit el, să fie știrbit. Asta nu înseamnă că sunt de acord (sau măcar că înțeleg) toate cauzele și mizele politice (ori politico-culturale) ale comunității în cauză (ori ale liderilor săi), ba chiar unele mi se par deplasate sau detrimentale chiar intereselor obiective ale comunității. Și nici că nu am polemici (inclusiv unele destul de aprinse) cu intelectuali maghiari. Dar, indifferent de acestea, ei sunt (demult deja) ai mei, iar asta nu se va putea cred/sper schimba vreodată.

Sunt interesante și în parte starnii percepțiile despre sine atunci când vine vorba de autoidentificarea identitară, care adesea nu e deloc unitară așa cum tinde (încă) să fie prezentată, iar studii aplicate în zona științer sociale legate de caracterul săi complex, nuanțat, adesea compozit au început să fie efectate abia relativ recent. Închei aici încă o paranteză.

Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din „socialismul real”. Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.



Citeste articolul complet pe ziare.com

Primeste ultimele noutati pe mail

O colectie de articole selectate de echipa noastra. O data pe zi. Te poti dezabona oricand.