PoliticaStiri

Cum reactionam la totalitarism?

8 minute necesare pentru a citi articolul

DIN AMINTIRI. Bunicul – un om orgolios, dar prudent si, la nevoie, duplicitar – aruncase intr-o zi cu pietre dupa o masina dubioasa care-i umflase, pe nepusa masa, cel mai bun prieten. Bunicul va fi fost mort de decenii cand eu, intre timp adulta, am aflat ca prietenul lui infundase puscaria, iar el, bunicul, era chemat periodic la sectia de politie unde s-a intamplat sa fie, la fel de periodic, batut.

Citeste toate textele scrise de Adela Toplean pentru Ziare.com

Cand eram copii nu ni se dadeau explicatii. Atmosfera era pacloasa, incarcata de aluzii, taceri bruste, pufnituri bizare, eschive fara vreo functie precisa in toiul cate unei discutii din care nu intelegea oricum nimeni nimic. Si, din cand in cand, cate o sincopa de felul celei de mai sus cand, deodata, nimeni nu mai sovaia.

Sincope de felul celei de mai sus apareau si cand Ceausescu vizita orasul, iar noi, soimi ai patriei, eram scosi pe strazi cu flori in mana. Nici atunci nu sovaia nimeni. Si atunci faceai tot ce trebuie. Doar ca era un alt soi de trebuie.

In mintea mea de prescolar, cele doua feluri de sincope semanau perfect intre ele. Produceau acelasi tip de urgenta, ai mei vorbeau cu febrilitate intre ei, pareau cuprinsi de o mare si neutra emotie care actiona asupra lor ca o mare si neutra constrangere venita dintr-un principiu atotputernic, nevazut si nestiut de nimeni.

In astfel de momente, nimeni nu era diletant. Binele lua imediat locul raului sau, dimpotriva, raul lua numaidecat locul binelui. Erau apoi – si asta era important – imediat separate intre ele. Situatia, mi-aduc perfect aminte, ma depasea cu totul. Nu-mi dadeam seama daca ceea ce se petrece era memorabil sau ingrozitor.

Astazi am impresia ca comunismul ne-a dezvoltat acest talent de a face exact ce trebuie, cat trebuie si pentru cine trebuie, fara comentarii, ezitari sau remuscari. Cand eroarea sau inselaciunea incepea sa-si arate conturul monstruos, toti cei implicati, fara exceptie, se faceau ca n-o vad.

Prin clasa I sau a II-a, „dezvoltarea mea morala” era deja evidenta. Bunicii ascultau pe-atunci Radio Europa Libera. Mi-aduc precis aminte sentimentul ca, in bucataria bunicilor, unde printre scancete, fosnete si guitaturi se-auzea o voce slaba, se intampla ceva virtuos, daca nu chiar sacru. Mi se parea nu doar moral, ci si de la sine inteles sa spun la scoala ca „n-avem radio”, desi nu stiu ca ai mei sa ma fi pus vreodata sa mint. Schimbul intergenerational de valori salvgardante, profunde („zi ca ei si fa ca tine”, „fa-te ca lucrezi”, „nu te baga ca n-ai pe nimeni” etc.) era asigurat. Copiii mai marisori vedeau cu ochii lor ca asta functioneaza. Iata un prim fals spatiu moral in care faptuitorul de „rele” (dusmanul poporului) e rau daca sistemul de referinta e partidul; si bun (daca sistemul de referinta e Unul Absolut). Inutil sa spun ca, oficial, in acest fals spatiu moral, deciziile se iau, nu se discuta.

Nicio decizie de acest fel, odata supusa dezbaterii, n-ar trece nici cel mai elementar test de logica. In acest fals spatiu moral in care se tace mult si se face strictul necesar, e loc destul atat pentru eroism, cat si pentru auto-mistificare.

„Parents serve as a transmission belt for the values and goals of the groups of which they are a part”, scria Robert Merton. Nu stiu daca cititorilor le e la fel de clar cum imi este mie ca in doua generatii nu prea am umblat nici la valorile de profunzime, nici la obiectivele reale ale copiilor si nepotilor nostri, fiindca noi insine, in profunzime, n-am iesit din comunism, doar am inlocuit niste pretexte cu altele.

Trecand, deci, noi prin comunism, am trecut prin transformari sociale care contraziceau firestile porniri individuale sau comunitare. Am cunoscut mobilizari colective si incordari interioare pe cat de nenaturale, pe atat de obligatorii.

SITUATIA DIN TRECUT

Omul va incerca totdeauna sa inlature fara mari remuscari orice percepe ca interferand cu integritatea-i fizica si psihica.

In comunism, oamenii tineau linia partidului atata vreme cat de asta le depindea viata. Cenzura si autocenzura au condus nu doar la apatie sociala si la conformism, ci si la cinism. Tipul uman care se descurca admirabil cu constrangerile – fie si numai pentru ca-si face un calcul la rece – e un tip uman specific comunismului.

Lipsa legitimitatii morale a statului comunist facea ca multi erau patrunsi de „datoria morala” de a-i pune si mai mult in evidenta ilegitimitatea dedandu-se ei insisi unor practici ilegitime; Statul comunist era perceput ca ilegitim; drept care multi adoptau ei insisi practici ilegitime, patrunsi cum erau de „datoria morala” de a-i pune si mai mult in evidenta ilegitimitatea; dezradacinarea morala a Partidului devenise pretextul unui cult: acela al adevarului (verticalitatii) cu totul si cu totul facultativ (e). Furai si tu fiindca fura toata lumea. Altii – oameni ale caror suflete au fost smulse cu totul de stihia Comunismului – s-au molipsit pe data de sadism. Asa se face ca atunci cand auzeau de vreun coleg limbut chemat la Sectie, inganau impreuna cu fruntasii vremurilor: „bine i-au facut”. Imoralitatea partidului nu era o imoralitate oarecare, ci una investita cu autoritate. Pentru naturile supuse sau slugarnice, asta devenea prilej de permanente automistificari.

Horia Patapievici scria ca, in comunism, a aparut o morala inversata. Eu as spune ca au aparut mai multe morale inversate. De fapt, cum aratam mai sus, false spatii morale ce permiteau oamenilor sa se situeze simultan „in afara” si „inauntrul” sistemului. Si sa se descurce, cu costuri cat mai mici, cu provocarile realitatii cotidiene. Cum uneori era util sa respingi orice fel de temei ideologic ca s-o poti scoate la capat intr-o problema de viata si de moarte, puneai intre paranteze intreg catehismul de partid: te orientai singur si te „auto-guvernai” de urgenta. E genul de situatie in care „comunismul se izbeste de atomul sufletului”, ca sa folosesc expresia lui Aleksander Wat. Atunci elementul care face nota discordanta cu celelalte era inlaturat cu promptitudine, asa cum se vede in exemplul bunicului care renunta, brusc, la prudenta sa obisnuita.

In fine, ipostazele pseudomorale sunt multe, iar parintii si bunicii nostri au trait vremuri care au stors din ei nu doar toate resursele de cruzime, ci si pe cele de lasitate.

Interesul vital propriu bate cel mai adesea problema moralei si problema interesului public. Bate si ratiunea. Judecata rationala, facuta in interes general ii este cu totul straina omului terorizat de sistem.

Desi oamenii nu raspund identic la lipsuri, presiuni sau interdictii, totusi, in cele din urma, legile, cum bine intuia Jacob Talmon, ajung sa schimbe inimile. Indiferent de gradul de disponibilitate individuala de a ne lasa „schimbati”, comunismul a fost o experienta radicala comuna. Nu ne putem apara eficient, ca indivizi, de ceea ce traim la comun. O convingere personala se naste in si prin cei multi. Tot colectivitatea este cea care reactioneaza prompt atunci cand convingerea personala slabeste. As lua in serios o remarca a lui Zinoviev pe care o si reformulez aici: vrei-nu-vrei, cele mai multe lucruri se fac la comun si in totala cunostinta de cauza, adica nu sub forma unei constrangeri percepute de individ direct, ci ca directie inconturnabila pe care o impune multimea.


SITUATIA DE AZI: O „PROBLEMA DE CONSTIINTA”

Asa apare, cred, asumarea „la rece” a ideologiei pe care o intalnim si astazi la adeptii de conjunctura ai Corectitudinii Politice. Asumi ideologia pentru ceea ce ideologia pretinde ca este.

Chiar atunci cand ideologia nu produce in adeptii sai schimbari metanoice si nici nu promoveaza pe sleau vreun adevar utopic, ramane evident rolul sau de a organiza, standardizand, constiinta umana. Ideologia ajunge, da, sa schimbe constiinte. Ce inseamna asta? Ca se schimba atat modurile noastre de a fi impreuna, cat si comportamentele noastre individuale.

Sa ne gandim la un lucru: cei care au acceptat conditionarea ideologica nu au avut atat de mult de pierdut in comunism. Ei au trait pur si simplu mai usor, la propriu si la figurat. Apare, cred, in regimurile totalitare o paradoxala stabilitate produsa de chiar restrangerea constiintei umane.

Or dezintegrarea politica a comunismului a insemnat si o crestere a spatiului de manevra individuala si colectiva. Omul nu mai era ostatic. Mai inainte sa apara o problema de infrastructura socio-politica, s-a ivit o problema de infrastructura psihologica si antropologica.

In aparenta, individul se bucura de „largirea” constiintei. In realitate, insa, dat fiind faptul ca o perioada lunga de timp capacitatea sa transformativa a fost nivelata si franata, lipsa ulterioara a fraielor ii va fi dat un branci in prapastie. Abia acum omul se trezeste in plina anomie: aceleasi reflexe colective si individuale, cu posibilitati derutant de numeroase! Se putea deodata abuza, minti, manipula, intretine confuzie, la infinit si in toate directiile: de jos in sus, de sus in jos, de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga.

In comunism, oamenii (se) falsificau in directii bine prestabilite; in postcomunism, te puteai falsifica in orice directie, iar asta a facut, cred, ca unii sa se bizuie pe reflexele profunde despre care ei stiau dintotdeauna ca functioneaza, iar altii sa recurga la pretentii nou-noute (retele de influenta, jurnalism partinitor, ONG-uri cu agende ticaloase). Posibil ca toate astea sa fie incercari de re-normare a constiintei? Chiar foarte. Intre timp, insa, n-ar strica sa remarcam esecul acestei re-normari…

Frica nu e nici pe departe motorul unic al autocenzurii, exista, am spus-o deja in alte texte, si alte componente (conformism compulsiv, cinism etc.) care modifica pe neobservate prioritatile oamenilor conducand la o compartimentare a gandirii si a raportarii la realitate care seamana foarte tare cu un mecanism de aparare numit de psihologi disociere.

CE E DE FACUT?

Acelasi calcul interesat si aceeasi compartimentare a gandirii si azi, printre cei care adera la Corectitudinea Politica. Din momentul in care conditionarea ideologica a fost acceptata pe scara larga, nu mai are importanta daca acceptarea a fost din convingere sau din slabiciune. Ea va continua sa schimbe realitati sociale, proceduri institutionale concrete si, prin asta, constiinta colectiva. Adica nici mai mult nici mai putin decat mersul inimilor.

Acestea sunt, cred, modalitati sistematice de restrangere a constiintei umane. Intr-o constiinta astfel restransa apare – repet – o pojghita de echilibru, o stabilitate de suprafata. Simti ca ai dreptul si sa respecti comandamentele partidului si sa furi in voie. Si sa-l injuri pe Ceausescu si sa i te supui. Si sa spui bancuri cu tigani si sa te declari antirasist. Simtirea ta morala e tot mai spatioasa. „Open-ended”, cum ar veni.

Matei Calinescu spunea undeva ca sistemul a inceput sa se clatine cand s-a ajuns sa se spuna lucruri inteligente despre el. Matei Calinescu avea dreptate. Judecatile destepte care denunta prompt si nepatimas contradictiile la care suntem zilnic indemnati sa inchidem ochii, ne-ajuta enorm. Ne-ajuta, in primul rand, sa ne indoim de propria neputinta morala ceea ce nu-i deloc putin lucru.

Ca vrem ca nu vrem, toti ajungem in situatii existentiale care ne solicita uman la modul cel mai direct. Devenim, de exemplu, parinti. Cand un om cat de cat sanatos la cap devine parinte, face tot ce-i permit resursele interioare ca sa nu-si induca fiii si fiicele in eroare. E prima data cand nu-i mai surade ideea de a face pe nebunul sau pe papagalul, adica de a face si de a spune, in mod regulat, lucruri „la marea plesneala” sau lucruri care „dau bine”. Aici se vede ca atitudinea morala e altceva decat atitudinea politica fata de o problema morala. Doar prima priveste direct binele individului si mizele sale interpersonale concrete (si pentru ca veni vorba de individualism moral, recomand lectura unui articol semnat de filozoful Douglas B. Rasmussen, tradus de Robert Gabriel Ciobanu si publicat chiar azi pe Marginaliaetc.ro.).

Impreuna cu aceste mize morale concrete apare si nelinistea morala care te indeamna la vigilenta. Abia nelinistea morala mobilizeaza sensibilitatea morala. Sensibilitatea morala autentica nu e nici capriciu si nici zel civic. Capriciul moral e de fapt un oximoron, caci sensibilitatea morala presupune mereu un efort asumat de intelegere rationala a lumii.

Cand exista lucruri si fiinte care conteaza pentru tine iar posibilitatea pierderii lor te inspaimanta, nu mai e nici necesar nici suficient sa fii „un om de bine”. Trebuie sa fii un om capabil sa repereze si sa asume rational adevaruri morale. Pe langa stradania de a fi un om moral, a fi un „om de bine” pare, iertati-mi cruzimea, o forma de depersonalizare. „Oamenii de bine” traiesc fie in triburi, fie atomizati. Oamenii care au mize morale cauta sa se inteleaga, responsabil, unii pe ceilalti.

Articol publicat si pe marginaliaetc.ro

Adela Toplean este doctor in filologie, activeaza din 2003 in Death Studies cercetand atitudinile contemporane in fata mortii, a publicat numeroase studii de sociologia mortii in Marea Britanie, Suedia si Germania. A studiat la Universitatea din Bucuresti, Sorbona (Paris V) si Universitatea din Lund, a fost bursiera a Institutului Suedez si a Colegiului Noua Europa, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti.

Despre ce vrei sa scriem?



Citeste articolul complet pe ziare.com

Primeste ultimele noutati pe mail

O colectie de articole selectate de echipa noastra. O data pe zi. Te poti dezabona oricand.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *