InternationalPoliticaSporturiStiri

Despre un tata si fiul lui, Italia versus Brazilia si aniversari impartite intre prietenii CDR si prietenii FSN Interviu

21 minute necesare pentru a citi articolul

Nu e nevoie de asemanari in oglinda, pentru a sti ca, dincolo de relatia de familie, exista o compatibilitate intelectuala, ludica si chiar morala care il face pe fiu prietenul tatalui sau. Chiar daca, la fotbal, tatal tine cu Italia, iar fiul cu Brazilia.

Despre anatomia unei prietenii intre tata si fiu, cu trecere de stafeta, cum o numeste, a scris Radu Paraschivescu in volumul recent aparut la Humanitas, unul in care tatal, marele disparut, este ras, nu plans. Si cum sa nu fie ras un om a carui disponibilitate afectiva i-a ramas fiului atat de vie in memorie incat poate sa il insoteasca si dupa moartea parintelui, in plimbarile prin Bucurestii care, dilatati de amintiri, au farmecul lor neglijat de ghidurile turistice?

Radu Paraschivescu, a existat un moment pe care sa puneti acum degetul, in care v-ati dat seama ca semanati cu tatal dumneavostra?

Inca nu a venit momentul asta, m-au ispitit de-a lungul anilor comparatii intre el si mine si am incercat sa ma plasez in asa fel incat sa ies bine din comparatie. Nu am reusit, cred ca suntem doi oameni care au avut lucruri in comun, care au avut si deosebiri enorme intre ei, dar daca ar fi sa clasific cumva raportul dintre tata si mine, este un raport de prietenie cu trecere de stafeta. Eu asa i-as spune.

Inca nu am vazut momentul acesta.

Nu fac din asta o ocupatie zilnica, nu sunt maniac, insa de fiecare data cand am incercat sa gasesc o punte de legatura, am ajuns la cuvintele astea: prietenie si stafeta, pentru ca este omul de la care am deprins multe lucruri, incepand cu pasiunea pentru citit si terminand cu evitatul minciunilor. Evitatul minciunilor in masura posibilului, pentru ca stim ca sinceritatea absoluta duce la disparitia planetei.

Ati ales ceva numai sa fie in raspar fata de tata? Ma gandesc si la meciurile la care nu tineati cu Italia, echipa lui favorita si am vazut ca dintr-o optiune de fond, care depasea granitele fotbalului. E si un soi de provocare aici, fiul care isi testeaza tatal, ii testeaza limitele.

Meciurile acestea faceau parte dintr-un ritual de initiere si nu stiu daca a fost gluma sau nu, inca nu m-am lamurit, dar tata chiar a avut aceasta reprezentare simbolica a unei echipe de fotbal. Nu tineai cu un om care dadea cu piciorul in minge, tineai cu ce era in spatele lui, cu fondul cultural, cu arhitectura, cu simfonia, cu rapsodia, cu muzeul. Eu, cu mintea mea de atunci, care nu a evoluat foarte mult, ma incapatanam sa cred ca tii cu o echipa, pentru ca iti place cum joaca, nu pentru ca in spatele ei sunt milenii de civilizatie. Dar asta, repet, era un cote al pedagogiei pe care tata o pusese in joc in fata mea.

Era unul dintre jocuri, celalalte era – si scriu despre el – fazanul, care putea dura ore in sir si care trada, din partea tatalui meu, o rabdare pe care altfel nu i-a banuiai, pentru ca de multe ori si mai ales in aparitiile publice, cand era iritat, era un om cu fitilul destul de scurt. Cu un exercitiu bun al ironiei, dar fara o rabdare olimpiana. Or, in povestile astea de uz intern, cu mine, putea rezista oricat la un joc care pe mine ma incanta. El avea si alte lucruri de facut, dar se livra acestor ritualuri de initiere, cu toata disponibilitatea.

Cartea aceasta am pus o langa o alta, Odiseea lui Mendelsohn, in care tatal este cumva recuperat de fiu, ca barbat, nu musai in rolul de tata. Ma intreb cum putem, cum acceptam sa luam distanta fata de parinti si sa ii vedem nu in rolul pe care il au in vietile noastre, ci ca fiinte umane, cu simpatii, deznadejdi. De pilda, ati fi fost prieten cu tatal dumenavoastra?

Categoric. Bine, eu consider ca am fost prieten, dar banuiesc ca e genul de om caruia i-as fi cautat si cultivat prietenia, daca l-as fi cunoscut in context extra-familial. Era un om foarte sociabil, extrovertit, plin de lucruri bune de oferit si un om de onoare, un om care cred ca si-ar fi putut duce viata linistit, fara niciun contract. Era omul pentru care strangerea de mana tinea loc de contract, un om spumos, un om usor de iritat, care avea prejudecatile, inchistarile lui, nu era 100% solar – cati dintre noi reusesc lucrul asta? -, dar un prieten de nadejde.

Eu am avut ocazia sa-l vad practicand prietenia, pana la fratern si pana in pragul sacrificiului, cu oameni care i-au fost aproape zeci de ani. Cred ca as fi fost un prieten bun pentru tatal meu, daca nu am fi facut parte din familie si daca ne-am fi intalnit intr-un alt context. Tinea mult la prietenie si tinea la prietenia irigata de umor si de lecturi. Si de pofta de viata. E un om care nu intamplator a trait peste 94 de ani, trecand printr-un razboi, printr-un accident vascular, prin tot felul de cumpene. E un om care s-a hranit din pofta de viata, din lacomia cu care muscai din placerile vietii, murdarindu-te pe barbie de toate sosurile.

Aveti acelasi exercitiu al prieteniei?

Ma tem ca nu. Bine, si lumea e alta, si calendarul meu e altul si fisa de post a fiecarei zile este alta, nu tine lucrul asta de un nivel de exigenta cosmica pe care sa-l am eu, ci pur si simplu tine de o incarcare a zilei care, iata, ma face sa nu mai fiu un prieten bun sau un prieten prezent, pentru multa lume.

Situatia e stranie si neplacuta si intristatoare pentru mine. Am oameni la care tin enorm si pe care nu-i mai vad. Sau ii vad o data pe an, o data la doi ani si nu cred ca lucrul asta e normal. Banuiesc despre mine ca sunt un prieten fidel si imi pare rau, de mine, ca sunt un om are are putini prieteni, putini prieteni buni de tot, pentru care sa poti pune capul jos, pe care sa poti jura. Se numara pe degete si ne oprim la maini.

Dar cum se aleg oamenii care devin prieteni? Exista, eu stiu, o gena comuna? Cum ne oprim asupra unuia si nu asupra altuia si spunem: El este prietenul meu sau Iata, am putea fi prieteni!

Tine de inefabilul vietii, cum sa spun, de lungimea de unda. Pur si simplu te intalnesti cu oameni intr-un context profesional sau nu si iti dai seama ca te simti bine cu acei oameni si ca ai vrea sa-i mai vezi, ca ai vrea sa le stii parerile, ca ai vrea sa le stii gusturile si ca ai vrea sa pleci cu ei in vacanta, sa le fii alaturi intr-un moment complicat.

Nu exista reteta. Daca ar exista o reteta, poate fiecare dintre noi ar avea un numar de prieteni comparabil cu al celorlati. Nu cred in prieteniile cautate si programate. Cred in prietenii spontane, in prieteniile care se intrupeaza fara un exercitiu, fara o punere in opera, fara o lucratura filigranata a cautarii. Cred, pur si simplu, in prietenia care apare spontan.

V-ati intrebat vreodata sau ati avut aceasta discutie cu tatal, cum ar fi aratat viata lui daca nu ar fi fost o buna parte din ea traita in comunism? Eu ma intreb asta despre ai mei.

O, da, m-am intrebat. Pe el nu a fost nevoie sa il intreb, pentru ca l-am vazut manifestandu-se. El a prins o parte de dinaintea comunismului, dar a prins exact partea neplacuta, cu Liceul Militar, cu frontul si cu persecutiile ulterioare, dupa ce au venit comunistii.

Banuiesc ca ar fi fost un om de salon, un causeur, un om de spuma, caruia i-ar fi placut foarte mult interbelicul, o continuare a interbelicului pe aceleasi coordonate, niste ani, 40, 50, traiti sub acolada anilor 1930, sa spunem. Era oricum un om care nu rata muzee, expozitii, fara sa fie un tocilar al artei, fara sa fie un soarece de biblioteca.

Ii placea sa stea la taclale, ii placea cafeaua, ii placea dulceata, ii placea serbetul, dar nu mancat singur, pe coltul mesei, ci mancat cu un prieten. Noi am avut in comunism, despre asta am uitat sa scriu in carte, ceea ce se chema clubul Ness. La clubul asta Ness nu se bea ness, culmea, el era numit asa dupa Eliot Ness, celebrul incoruptibil din serialul Incoruptibilii, care rula sambata seara. Prietenii alor mei veneau la noi, la clubul Ness. Evident ca serialul era un pretext care dura 50 de minute si in jurul caruia se organiza o serata are tinea pana la 3, pana la 4 dimineata.

Asta spune multe despre afabilitatea lui si despre disponibilul lui sufletesc, pe mine cu asta m-a cucerit, printre altele, cu disponibilul afectiv si cu vulnerabilitatea. Pentru ca oamenii astia, de obicei, nu sunt oameni impenetrabili si intangibili, alcatuiti din marmura. Nu, sunt alcatuiti dintr-o carne care se invineteste usor.

Avea instrumentele lui, sa se extraga din istoria aceea mare, urata, comunista, si sa faca o istorie mica mai buna in bucatarie, in jurul unui film, al unui joc de rummy.

Erai obligat, trebuia sa iti mobilezi cumva raul pe care ti-l aranjasera altii in jurul tau, in viata. El isi facuse cazemate din acel ceva, din niste raporturi de familie cuceritoare. E un om pe care nu-l tin minte sa fi lipsit de acasa, in afara catorva situatii, a celor complicate, de genul: cutremur sau Revolutie. Atunci nu se stie cum, era la Constanta, la fratele lui. In rest, eu nu il tin minte venind noaptea de undeva de la vreun chef, desi cheful nu are nimic infamant, nu il tin minte lipsind doua, trei zile, plecand cu prietenii undeva. Era un om de familie, de societate, un om care se bucura enorm sa vina altii la el in vizita, sa se duca la altii. Exista revelioane facute prin rotatie la cate o familie, cu tango-urile epocii, cu tot felul de jocuri si distractii. Asta era universul lui: cartea, tabloul, atelierul de pictura in care intra, ca sa obtina un pret mai bun, daca reusea sa faca rost de bani, de obicei de la fratele lui, era sueta si era amintirea, plonjarea in memorie.

Cartea asta a mea incepe cu o relatare a lui din anii Liceului Militar si ai frontului, cu toata doza de imbecilitate cazona, si din liceu, si dupa aceea, cu parfumul aspru al anilor de dinainte de razboi, cu figura lui pe care o tin minte din fotografii, o figura de Humphrey Bogart in uniforma si cu chipiu.

Stiu ca a fost foarte trist ca nu a apucat sa isi duca viata intr-o ordine politica asa cum i-ar fi placut, dar a fost multumit in acelasi timp ca am apucat sa fac pasii normali ai libertatii, sa circul pe traseele libertatii si sa ii povestesc si lui, pentru ca tritetea a fost ca in momentul cand eu am inceput sa calatoresc, sa imi permit sa vad un oras sau altul, pe el a inceput sa il tradeze biologia si nu am putut sa-l iau cu mine decat povestindu-i.

Reconstruiti amintirile tatalui in propria dumneavoastra memorie.

Asa este, si jocurile astea de memorie sunt unul dintre lucrurile care l-au tinut pe el si i-au pastrat nivelul de actualitate si de adecvare la realitate, chiar daca, fireste, de la un punct incolo intervin micile uitucenii, o mica doza de pisalogeala, ca in momentul in care auzi in relatare pentru a 30-a oara acelasi episod, nu mai e entuziasmul de la prima, dar nici nu-ti vine sa-i spui: “mi-ai mai spus”. Pentru ca iti dai seama ca l-ai rani, si pentru ca intervine un tango, un joc de complicitati, la care trebuie sa participi.

Nu stiu inca, desi a trecut ceva timp de cand am terminat cartea si mai bine de o saptamana de cand a aparut, daca ar fi trebuit sa ma abtin. Mi-am pus aceasta intrebare de cateva ori: “Ar fi trebuit sa scriu cartea asta? “, in conditiile in care tata nu a fost vreo celebritate, vreun star, ci a fost tatal meu si atat. Ar fi fost mai bine sa nu o scriu? Nu stiu.

Ati ajuns la vreun raspuns despre care a fost mecanismul psiho-emotional care a stat in spatele dorintei de a scrie aceasta carte? A fost pentru tatal dumneavoastra, pentru a-i da un rol mai relevant, pe care nu l-a avut poate din cauza istoriei pe care a trait-o sau a fost pentru dumneavoastra, ca o eliberare de felul celei a lui Matei Calinescu, care a scris o carte despre fiul lui, in cele 40 de zile dupa moartea acestuia?

Mi-ar placea sa fiu atat de generos incat sa o fi scris pentru tata. Recunosc cu sinceritate ca am fost egoist si am scris-o pentru mine in primul rand, ca sa incerc cumva sa-mi remobilez viata cu prezenta lui. Pentru ca dintre toti, el este disparutul meu cel mai drag. Si este omul care m-a lasat singur.

Desi eu am o familie, am prieteni, am un anturaj, am tot felul de racorduri sociale, el m-a lasat singur. De acum aproape cinci ani nu-l mai am si acuz singuratatea asta, o resimt, imi dau seama ca nu am mai vorbit cu el la telefon de mult timp si abia dupa aceea imi dau seama de ce. Ma astept si acum, dupa vreun meci, sa ma sune si sa ne contrazicem pe tot felul de povesti minore.

Imi dau seama cum nu i-am mai spus cum e la Bologna, cum e in vestul Frantei si sunt lucruri care ma macina. Si din aceasta macinare, cred, a iesit ideea de a scrie ceva, nu ca pentru exorcizare, Doamne fereste, ci pentru ca prin intermediul a ceea ce am scris sa-l am pe tata mai aproape. Si sa ii suplinesc prezenta corporala prin prezenta intre copertile unei carti. Cred ca asta a fost mecanismul.

De altfel ati incercat chiar din titlu sa-i dati o nota usor ironica, prin contradictia: recviemul vesel.

Si ca sa nu creada nimeni dintrre cei care se vor uita la cartea asta ca e vorba de un bocet. Pentru ca, asa cum am spus, de obicei noi ne plangem mortii. Eu am vrut sa-l rad pe tata, nu sa-l plang. Chiar daca ultimul text este melancolic, de apus, al cartii si al lui, restul cartii cred ca are jovialitate, savoare, dialoguri si nu are nimic omagial.

In afara de cele doua fronturi pe care le-ati pomenit, pe care va contraziceati, muzica si fotbalul, mai erau si alte locuri in care va placea sa va masurati in felul acesta, al contradictiei?

Incepusem la un moment dat si cu carti, am avut, inevitabil, lecturi comune, niveluri de interpretare diferite, dar nu a fost un skanderberg intelectual, sa vedem cine are mai multe argumente si castiga runda, ci o forma de continuare a meciurilor in marginea fotbalului si a muzicii care, fireste, erau niste conventii, de fapt.

Fiecare crede la superlativ totul despre ceea ce este contemporan lui si are o privire acra fata de rest, dar la carti ne-am intalnit destul de des. Ne-am recomandat unul altuia carti – de la o varsta am inceput si eu sa pot sa fac recomandari, nu spun cat de mare a fost bucuria lui cand am ajuns redactor de editura. Pentru el a fost ca si cum as fi luat toate marile premii, nu doar ale literaturii, ci ale culturii mondiale.

A simtit o vreme, pana cand si-a dat seama ca are totusi de a face cu un conformist, pericolul indepartarii de literatura prin apropierea de fotbal. Mai ales ca am si jucat o vreme, cand eram in liceu la un club, si atunci mi-a spus: sa nu vrei sa le faci pe amandoua. Ori sport, ori carte, pentru ca daca le faci pe amandoua, o sa fii de doua ori mediocru. Era adevarat, judecata e valabila, si eu as fi fost tentat, daca as fi avut vreun sambure rebel in mine, sa aleg sportul. Era un calcul pragmatic: daca ajungi la o echipa de fotbal, mai scapi prin strainatate si mai vezi cate un oras. Traiam in anii 70, sa nu uitam. Pe urma insa, conformistul din mine a biruit, si ca sa fie toata lumea multumita, mai putin eu, am spus: hai sa fac aceasta concesie si sa ma tin de carte.

Acum, nu stiu cat a pierdut sportul si cat a castigat cartea, dar el a fost fericit peste masura cand a vazut ca eu sunt nu doar imprietenit cu literatura, ci si logodit cu ea. A fost, cred, placerea lui cea mai mare.

Eu ma gandeam daca au fost si dispute, traditional romanesti mai ales in anii 90, cele politice. Daca v-ati despartit pe acest teren, care a fost plin de patos in familii.

A, nu, la noi a fost consens, ca sa zic asa. Am fost toti in aceeasi tabara, mai exact impotriva unei anume tabere. El votase cu taranistii, cand a putut sa voteze, motiv pentru care a avut un conflict care i-a grabit plecarea din armata regala, si a ramas un om de convingeri de dreapta pana in ultima clipa. Mama la fel, dar mai degraba pentru a prelua conturul tatalui si pentru a evita micile dispute din familie. Eu, hranit cu ce am primit si de la parintii mei, si din carti, si traind in lumea asta cu ochii deschisi, am facut aprecieri rapide si mi-am asigurat un plasament, sa zicem ideologic, desi cuvantul este pretentios.

Am fost cam de aceeasi parte, interesant este ce s-a intamplat in relatia dintre parintii mei si restul prietenilor, acolo au existat despartiri politice, dar nu definitive, ci incartiruiri in tabere.

Ajunsesem in situatia, suprearealista din punctul meu de vedere, sa facem, de ziua tatalui sau de ziua mamei, cate o petrecere cu FSN-ul si una cu Conventia Democrata. Nu am mai auzit cazuri din astea, poate or mai fi. Le spuneam: bine, lasa ca e o cheltuiala dubla si un stres dublu, dar la ce bun? Ziceau ca se incaiera altfel, si eu ziceam sa-i lase, ca or sa ramana mai putini sau or sa se convinga unul pe altul cu stiu eu ce argumente. Dar ei, ca sa evite tensiunile si sa nu-si piarda din prieteni, au preferat, ani de zile, sa-i cheme cum circulau masinile pe vremea lui Ceausescu, intr-o sambata cu sot, intr-o sambata fara sot.

Ati amintit de mama, de regula cliseul spune ca baiatul creste ocrotit de mama. Aici tatal pare cel cu grijile: el merge la scoala la sedinte, el sta cu orele in gara.

El merge cu mine la doctor de fiecare data. Mama e o prezenta discreta pana la diafana in cartea asta, ceea ce nu inseamna ca nu am avut o relatie minunata si cu ea, insa ea era purtatoarea de grija domestica, prin excelenta. Se interesa de 17 ori pe zi daca imi e foame si era gata sa faca mici servicii doar ca odorului sa-i fie bine. Si trezita la 3 noaptea, ca tata sa aiba si ceva dulce dupa ce Brazilia pompeaza trei goluri in poarta Italiei lui iubite.

Mama si-a meritat amplasamentul zodiacal, eu nu cred in horoscop, dar ea a fost o balanta perfecta. Grija ei a fost sa fie echilibru, sa fie liniste, sa nu fie asperitati sau tensiuni.

Mama cred ca ar fi putut fi inventatoarea pacii, daca s-ar fi putut face asa ceva. Sigur, prezenta ei in carte este discreta, pentru ca e o carte dedicata tatalui si pentru ca tata a fost omul care m-a naravit la lucruri bune sau rele, e omul care mi-a pus biblioteca in brate, e omul cu care am facut mari plimbari. Eu cu mama nu am fost niciodata la plimbare, ea era si o fire sedentara in comparatie cu tata. Toate drumurile si toate discutiile facute cand aveam 12, 14, 18 ani au fost cu tata. Prin cartier, pornind de la diverse lucruri si ajungand la altele.

Dupa decenii, tata mi-a marturisit ca avea un plan de discutie, eu nu-mi dadeam seama, nu vedeam niciun desen sau plan de actiune. El insa isi propunea sa atinga niste lucruri, avea un punctaj pentru aceste discutii si ducea dialogul in asa fel incat sa ajungem acolo. Eu nu am stiut in ce intru, dar nu au fost niste simple insotiri sau prilejuri de a face pe jos niste kilometri, ca e buna miscarea pentru sanatate.

Cum spun si in carte, singurul domeniu in care tata nu a reusit sa aiba un randament bun a fost in relatia cu femeile. El a fost un practician desavarsit, din ce am auzit de la prieteni de-ai lui, era un tip foarte dornic sa cucereasca, sa castige, sa farmece, dar cand venea vorba sa-i explice fiului povestile astea, era de o stangacie scandaloasa si greu de crezut, neplauzibila. Pe cat era de destupat in toate celelalte ale vietii sau in raport cu alte femei, prietene sau foste iubite, pe atat era de crispat cand trebuia sa discute cu mine despre asa ceva. Si asa se face ca eu am fost un mototol, reticent, stangaci, incurcat pana foarte tarziu in viata. Astazi nu seman deloc cu cel care eram pe la 16-20 de ani. Ma uit in urma si ma cutremur.

Poate era o timiditate pe care si-o masca in felul volubil de a fi.

E posibil, da, eu aici am vazut singura lui forma de timiditate. Era un tip extrovertit, care nu se sfia sa ia atitudine intr-o chestiune publica, intr-in episod stradal, sa zicem, dar in momentul in care trebuia sa devina un pedagog in materii sentimentale sau erotice, tot curajul lui disparea. Nu stiu de ce.

Era un om obisnuit sa vorbeasca slobod, sa traiasca liber cat s-a putut si sa comunice pe mai multe registre. Tata stia sa vorbeasca mai multe limbi romane, ca multi dintre noi, altfel in piata si la un cocktail. Dar aici se gripa, in momentul in care trebuia sa aiba cu mine o discutie “din aceea”, la una dintre lungile noastre plimbari, lucrul acesta nu-i iesea niciodata. Singura lui recomandare a fost: ai grija, asta a fost toata educatia sexuala a tatalui catre fiu.

Ati amintit de plimbarile prin Bucuresti. Ori de cate ori citesc o carte de memorii in care autorul a crescut in Bucuresti, sunt uimita sa vad cum orasul se vede si asa, suportabil, cu amintiri. Cum sunt Bucurestii lui Radu Paraschivescu azi? Pe unde va plimbati

Arata mult mai bine decat orasul de acum 30-40 de ani, cand eram captivul acestui cliseu, ca Bucurestii sunt un oras de 2 lei, ca Occidentul se sfarseste undeva dincolo de Carpati sau in Banat, ca este un oras in care toata lumea e rea, ca e murdar, populat de jogodii in general si daca s-ar produce un cataclism si ar disparea nu ar fi mare paguba.

Am revenit asupra acestor judecati, care erau judecati capatate si cu o buna doza de imbecilitate in ele. Bucurestii sunt un oras viu, in care incep sa-i descopar placerile de vreo 10-15 ani, mai ales ca un om care nu are masina si care merge foarte mult pe jos. Un oras cu mult parfum, un oras de contraste, in care au ramas multe dintre ranile comunismului, dar caruia incepi sa-i descoperi sau sa-i redescoperi parfumul, farmecul interbelic, arhitectura, misterul.

E un oras cu o buna doza de mister si scriitorii romani care au facut din Bucuresti un fundal pentru cartile lor au fructificat bine misterul orasului. E un oras cu care m-am imprietenit, il dusmaneam, recunosc, cand eram copil, pentru ca reprezenta scoala, iar scoala era constrangerea. Si atunci abia asteptam vacanta, sa plec departe de tot, la 500 de kilometri, la Lugoj. Lugojul era pentru mine o combinatie de Hollywood cu Medeleni si cu Disneyland, stateam pana in buza scolii, pana in ultima zi, in 14 septembrie, si ma intorceam la un oras pe care il priveam reticent, printr-o oglinda falsa, deformatoare.

Acum e un oras care mi-e drag si din care n-as pleca, nu doar pentru ca e locul din care se da ora exacta, cum spune cliseul, ci si pentru ca ma atrage, eu am zone in care ma plimb si astazi, zone presarate, in general elegante. Dar si aici unde stau, in Titan, e o zona cu spatii verzi, cu parcuri, cu o distanta cuviincioasa intre blocuri, nu te uiti in sufrageria celui de vis-a-vis.

Nici acum, in carantina? Eu mi-am descoperit vecinii de la blocurile de alaturi, locuim in zilele astea in balcoane si la ferestre si stam toti frumos imbracati in case.

Eu sunt suficient de departe de blocurile din jur incat sa pot sa apar si indecent la geam, ca nu ma vede nimeni, mai ales acum ca sunt toti copacii infrunziti.

Circul insa cu mare placere in zona de la Piata Domenii, am facut gimnaziul acolo si stiu strazile alea casa cu casa.

Ati copilarit acolo, in zona Piata Chibrit.

Am copilarit acolo si ca un copil candid si batut in cap, ii compatimeam pe cei care stateau la casa.

Pe strazi precum Alecu Constantinescu sau Constantin Sandu Aldea sau stiu eu ce aviator sau medic, pentru ca pe mine asa ma invatase comunismul, ca e rau la casa si e bine la bloc, unde ai apa calda pe teava, ai calorifer, nu trebuie sa spargi lemne. Eu traisem cu ideea asta, ca amaratii aia de la Piata Domenii duc o viata de martir, stau in casa, nu stiu si ei ce inseamna sa ai un vecin sa-ti bata un cui la 2 noaptea. E un cartier care pe mine m-a fermecat de mic, il stiu strada cu strada si casa cu casa.

La fel, plimbarile prin Cotroceni sunt o poezie. Nu-mi dau seama de ce acest autobuz turistic care circula de ani de zile nu-si modifica traseul astfel incat sa intre prin catierele pitoresti, prin fostele cartiere evreiesti, pe la Piata Traian. Nu neaparat prin Dorobanti, unde e o forma de frumusete, insa una opulenta. Cu autobuzul asta turistic, Sightseeing Bus, esti dus de la Casa Presei, care e o cladire perfect comunista, pana la Casa Poporului, care este o oroare, un scandal arhitectonic, si inapoi.

Ati mers vreodata cu acest autobuz?

Am mers o data, am vrut sa fac o comparatie cu omologul din Budapeste, sau din Roma. Era perioada de inceput, dar mi-am dat seama ca nu suntem bine echipati pentru genul asta de turism, in primul rand nu exista nicio brosura, nici macar in romana, daramite in limbi straine. Asta intr-o perioada cand la Budapesta programul insotitor era publicat in 16 limbi. Nu existau nici repere minimale, un ghid care sa-ti spuna ce vezi si pe unde treci. Era doar o plimbare in care prindeai vreo 30 de semafoare, pe unele de cate 5 ori, si care te ducea pe un traseu care nu-ti spunea mare lucru.

Cinematograful Patria – nu stiu daca vreun turist slovac sau finlandez tresare cand vede asa ceva, sau bulevardul Magheru. Nu are nicio informatie de context. Traseul ala mie mi se pare frumos doar in prima parte, cand mergi la sosea, pe langa Arcul de Triumf, dupa care intri intr-o zona de cenusiu fara sa patrunzi in Bucurestii adevarati, in orasul cu cartiere parfumate, cu case, cu obiceiuri, cu tabieturi, fara sa ti se spuna: aici unde este Casa Poporului, sa stiti ca a existat ceva care se chema Uranus si sa ti sa spuna niste vorbe despre ce era acolo.

Pe cand in Budapesta, cand am facut o plimbare cu autobuzul turistic, nu numai ca erai plimbat prin tot orasul, dar si iti ofereau niste avantaje: un gulas la nu stiu ce oprire, o bere la alta, plus o brosura cu reduceri la muzee si palate. La sfarsit, daca erai cuminte, ti se dadea si o croaziera pe Dunare, in pretul biletului. Cam asa se facea turismul si cam asa trebuie sa se faca.

Poate lucrurile s-au schimbat si poate si aici, la noi, au inceput cei in cauza sa priceapa mai bine turismul. Cheful meu de plimbare prin Bucuresti este insa fara astampar. Abia astept nu sa inceapa relaxarea, cum se spune, ci sa recuperam o parte din normalitate, sa-mi reiau bunele deprinderi, de a face kilometri pe zi pe jos, prin tot felul de locuri si de a ma uita la cate o casa. Tin minte pe strada Constantin Sandu Aldea aveam patru-cinci colegi de gimnaziu si le stiu si acum casele. Imi aduc aminte numele lor si imtamplari pe care le-am avut cu unul sau altul dintre ei.

Rezumand, e un oras in care, pe masura ca imbatranesc, ma simt tot mai bine.

Cartea ati scris-o inainte de pandemie. Astazi regula e distantarea sociala. Va pun o intrebare cliseica: este criza aceasta in masura sa modifice structural relatiile interumane? Sau o promisiune, ca o tranzactie: voi fi bun si altfel dupa ce raul va trece.

Ma feresc sa spun ca o sa aratam mai bine dupa criza asta, dar probabil nici mai rau. Cred ca vom ramane cam tot pe acolo, poate ca o sa obtinem niste reglaje de comportament, si anume sa nu mai stam in ceafa celui din fata noastra daca stam la rand, sa nu mai dam buzna, sa devenim ceva mai precauti in gesticulatia noastra de zi cu zi. Dar caracterial si structural cred ca vom fi tot aceiasi.

A trecut o revolutie peste noi si nu mi s-a parut ca am devenit dintr-o data albatrosi, suntem tot acolo.

Cartea e inceputa inainte de pandemie, terminata ceva mai devreme decat ar fi trebuit, era menita si unei lansari la targul de carte care nu mai are loc, fireste.

Revenind, nu ma pot iluziona ca o sa fim o specie mai frumoasa, mai senina, mai solara odata trecut raul asta. Omenirea a mai trecut prin rele si nu s-a schimbat fundamental, in esenta suntem tot niste oameni rai, exista un sambure malefic in noi, indiferent daca suntem adulti sau copii, asta e convingerea mea – cine citeste Imparatul mustelor isi da seama de samburele raului care exista intr-un copil.

Singura speranta tine de obtinerea unui comportament public ceva mai aerisit. Va mai dau un exemplu: la aeroport se vede imediat din ce tara vii. Vezi imbarcarea la cursa de Copenhaga, de pilda, si ii vezi pe danezi stand la 1-2 metri unul de altul, la coada. Vezi si cursa de Bucuresti, in acelasi aeroport international, si acolo e ceva ce aduce cu gramada ordonata din rugby si unde la un moment dat incep istericalele. Desi nu ramane nimeni fara loc, e avion, totusi. Asta as spera ca nu o sa mai vad cand va trece aceasta poveste, daca va trece de tot.

Ultima intrebare: povestiti despre volumul colectiv unde aveti un duel duios cu Dan C. Mihailescu, fara sa stiti ca luati parte la duel, desigur. Tocmai batranetea pare astazi slabiciunea societatilor occidentale. Tarile unde speranta de viata este sus sunt cele mai expuse acum in fata pandemiei. Este un paradox aici, Lucian Boia imi spunea, tonul e trist, zilele trecute ca la noi faptul ca batranii au murit e un avantaj in fata pandemiei.

E un paradox care doare, intr-adevar. Nu imi dau seama cum aratam si cred ca este riscant sa ne comparam cu ceilalti, ma gandesc la Lombardia de pilda, unde s-au intalnit niste elemente de foc care au provocat nenorocirea asta. Vorbeam cu un prieten care trebuia sa fie operat de un medic lombard, din Bergamo, si care nu a mai putut face operatia pentru ca a trebuit sa mearga acasa sa-si ingroape tatal. Omul a spus-o pe un ton aproape neutru, ca pe-o informatie de tipul: afara bate vantul.

Nu imi dau seama daca noi suntem mai rezistenti, daca, pentru ca am avut parte de privatiuni mai mari sunt acum mai bine pregatiti. Ma tem ca asta e o fantezie. Care sunt motivele pentru care noi aratam mai bine acum, in statistici, decat occidentalii?

In primul rand, pentru ca am avut o marja in care sa luam masuri si pe unele chiar le-am luat si respectat. Pe urma, poate pentru ca nu suntem o tara turistica, s-ar putea sa fie un criteriu, vad ca tarile cele mai lovite din Europa sunt Italia, Spania, Marea Britanie, Franta, care sunt turistice.

Daca luam in calcul si faptul ca in Italia, in Lombardia cel putin, populatia imbatranita e foarte numeroasa si daca adaugam si felul in care sarbatoresc italienii fiecare zi de viata, felul in care se pupa, expansivitatea lor, mesele lor in familie, care inseamna prezenta a 40 de oameni, exuberanta lor, tipul asta de a trai extrovertit zi de zi avem o explicatie.

Tocmai lucrurile pe care le iubim la Italia.

Exact, pe care le cautam. Eu am primit drama din Italia ca pe o infrangere personala, am avut zile intregi in care am postat pe Facebook poze din Italia, stiind ca nu fac niciun bine nimanui, dar pur si simplu ca o forma de solidaritate epidermica.

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.



Citeste articolul complet pe ziare.com

Primeste ultimele noutati pe mail

O colectie de articole selectate de echipa noastra. O data pe zi. Te poti dezabona oricand.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *